Potopul din noi
Se spune că odată, tare de mult, un mare potop a pustiit un continent întreg. Puţinii supravieţuitori care au rămas în viaţă s-au strâns la un loc şi au prins a-şi plânge de milă. Erau singuri. Singuri în tot Universul. Nu mai aveau nici casă, nici masă, şi, în disperarea lor, erau gata să se sfâşie unii pe alţii. Dar… o forţă divină i-a îndemnat să se roage. Resemnaţi, au căzut în genunchi şi au prins a se ruga să moară cu demnitate, înainte ca setea şi foametea să-i transforme în fiare sălbatice. La scurtă vreme însă, au simţit lângă ei o tainică prezenţă. Ochii lor nedormiţi au străpuns întunericul. Tăcerea era desăvârşită, şi, dintr-odată, în mijlocul ei, l-au văzut pe Dumnezeu. De cum L-au recunoscut, s-a făcut lumină şi El le-a vorbit: – Oameni buni! Ştiu că nu mai aveţi nici putere, nici răbdare să reluaţi totul de la capăt. De aceea, pentru început, am să vă ajut Eu cu cele necesare… Iată aici, în faţa voastră, o mulţime de merinde şi materiale de construcţie… Luaţi fiecare cât puteţi duce şi construiţi fiecare ce doriţi… Zis şi făcut: o jumătate din ei au luat cât au putut duce în spate şi s-au răspândit spre răsărit, iar ceilalţi s-au îndreptat spre asfinţit.
După un timp, cei care o luaseră spre răsărit au revenit la El şi L-au rugat să le mai dea merinde şi materiale, ca să-şi ducă „opera” la bun sfârşit… Mărinimos cum nimeni dintre muritori nu poate fi, Dumnezeu le-a îndeplinit dorinţa. În scurtă vreme însă, ei s-au reîntors cu aceeaşi rugăminte, apoi iar şi iar, până când Bunul Dumnezeu n-a mai putut răbda şi i-a întrebat: – Da ce construiţi voi, oameni buni, de aţi ajuns şi mai sălbatici ca la început? – Temniţe! i-au răspuns bieţii oameni. Construim puşcării, ca să scăpăm de hoţi. Însă, cu cât mai multe închisori construim, cu atât mai mulţi oameni ajung să stea în ele… S-a întristat Dumnezeu de cele auzite şi s-a dus la cealaltă jumătate a poporului, de la care nu primise încă nici o veste. Când a intrat în ţara lor, inima i-a tresăltat de bucurie: peste tot se vedeau lanuri şi grădini în floare, oraşe, drumuri, temple şi palate, de-ţi era mai mare dragul să te uiţi la ele. – Şi voi tot cu închisorile aţi început-o? i-a întrebat Dumnezeu. – Da’ de unde! i-au răspuns bătrânii. Noi am construit, înainte de toate, şcoli, ca să-i învăţăm pe urmaşii noştri a deosebi frumosul de urât şi binele de rău, iar ei, la rândul lor, au pus umărul alături de noi şi ne-au ajutat să înălţăm aceste minunate case, biserici şi palate…
*** Ultimul cuvânt în istorie aparţine nu adulţilor, ci copiilor. A investi în ei înseamnă a investi în viitor, în speranţa că vom avea o bătrâneţe liniştită şi asigurată. Cel ce deschide o şcoală, închide o temniţă, spunea Victor Hugo, la care noi adăugăm: Iar cel care adună copii orfani în ea închide şi o parte din infern!