Duminica a şaptea după Paşti
Iubiţii mei, pământul nu este unica noastră locuinţă, ci a fost hotărât de Dumnezeu ca locuinţă temporară a noastră. Patria veşnică şi unica noastră locuinţă sunt cerurile. Pentru pământul acesta, care atât de mult ne ţine alipiţi cu plăcerile şi cu distracţiile lui, cu comorile şi cu desfătările lui, va veni o zi în care va fi distrus. Pentru că este materie şi materia este stricăcioasă. S-a făcut în timp şi orice lucru creat în timp are şi sfârşit. Aşadar, va suna şi pentru pământ ultimul ceas. Aceasta o confirmă şi ştiinţa. Dar mai mult decât ştiinţa o confirmă cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură, care numeşte sfârşitul lumii „sfârşitul veacului” (Matei 13, 39; 24, 3; 28, 20; Evrei 9, 26). Despre sfârşitul lumii vorbesc profeţii, şi mai ales Daniil şi Isaia, vorbesc foarte clar Domnul, Apostolii, Apocalipsa.
E o realitate faptul că pământul va fi distrus. Dar mai înainte de sfârşitul veacului se vor petrece aşa-numitele „semne ale vremurilor” (Matei 16, 3). Care sunt aceste semne? Le-a explicat Domnul: Vor fi „foamete”, „boli” (neputinţe din cauza cărora oamenii vor muri ca muştele), „cutremure pe alocuri”, „un necaz mare, cum nu a mai fost de la începutul lumii” şi, în sfârşit, soarele şi luna se vor întuneca, stelele vor cădea şi „puterile cerurilor se vor clătina” (Matei 24, 7, 21, 29; Luca 21, 11). Cine ar fi crezut acestea, dacă nu le-ar fi zis gura Domnului nostru Iisus Hristos?
Semnele vremurilor vor fi perturbaţia sau alarmarea lumii fizice. Şi în zilele noastre au apărut astfel de fenomene de tulburare în lumea fizică. În America de Sud, pe ţărmurile din Chile, în timp ce oamenii erau întinşi goi pe frumoasele ţărmuri nisipoase şi se distrau – cum se întâmplă şi pe plajele noastre – , deodată s-a cutremurat pământul, s-au deschis vulcanii, s-a vărsat lava, s-au pierdut insule întregi şi apăreau alte insule noi, marea s-a sălbăticit, valurile s-au ridicat cincisprezece metri şi au măturat suprafeţe întregi. Mii au fost morţii şi cei fără acoperiş. Aşa ceva nu s-a mai întâmplat.
Dar dacă mă veţi întreba, iubiţii mei, care este cel mai groaznic semn al vremurilor, vă voi spune că nu sunt aceste fenomene. Nu este taifunul, nu este cutremurul, nu este incendiul, nu sunt valurile mării. Cel mai groaznic semn al vremurilor este dezbinarea, care stăpâneşte acum între oameni. Niciodată lumea nu a fost atât de dezbinată.Unde să ne aruncăm privirea, ca să nu vedem dezbinare?
Dezbinare între popoare.Naţiuni Unite se numeşte cunoscutul organism internaţional, dar eufemistic. Trebuie să dăm jos placa „Naţiuni Unite” şi să scriem „Naţiuni Dezbinate”. Pe sub zâmbetele şi politeţurile diplomaţiei se ascunde o mare rivalitate. Nu atât între popoarele mici – acestea sunt victimele – cât între cele mari, care ca nişte fiare ale Apocalipsei sunt gata să cadă una asupra alteia. Dar dezbinată este şi fiecare naţiune în interior; există microbul dezbinării în partide, tabere, facţiuni, şefi, interese, societăţi comerciale şi nu numai. Şi înainte de toate la noi, elinii. Deschideţi istoria. Trei mii de ani de viaţă avem şi în această perioadă naţiunea noastră de multe ori a fost unită. Şi când a fost unită, atunci a fost slăvită şi nebiruită; luau piscurile Pindului şi îl înălţau până la stelele cerului. Cum a spus cineva: Dacă elinii ar fi fost uniţi, ar fi stăpânit lumea. Dezbinarea este cea mai mare nenorocire a naţiunii noastre. Dihonia a împărăţit adeseori şi atunci s-au întâmplat multe rele; cum a fost, de pildă, catastrofa din Asia Mică.
Pretutindeni dezbinare: şi la sate şi la oraşe. Este dezbinată până şi cea mai mică împărăţie. Care este cea mai mică împărăţie, cu împărat, împărăteasă şi popor? Familia: tatăl este împăratul, mama este împărăteasa, iar poporul sunt copiii. Dezbinarea împărăţeşte în casă. Anarhia gândirii şi a făptuirii. Femeia nu se supune bărbatului, bărbatul nu respectă femeia, copiii nu bagă în seamă pe nimeni. Soţii nu se înţeleg unul cu altul, iar copiii cu părinţii. Casa, care odată era un rai, o biserică, o mănăstire, acum nu „atrage”, nu este un magnet. Mai demult, colibele mici de la sate erau palate ale cerurilor, îngeri locuiau acolo; acum în marile blocuri locuiesc demoni înaripaţi. Binecuvântată fie vremea în care oamenii nu erau dezvoltaţi intelectual, dar aveau inima educată. Acum, casa a ajuns hotel de somn şi de mâncare. Rare sunt cazurile în care găseşti soţi care se iubesc, copii cu respect. Arătaţi-mi o casă unde există bună înţelegere şi unitate în iubirea lui Hristos!
Dar exagerat le mai zici! – îmi veţi spune. Dacă le zic exagerat, atunci duceţi-vă la Arhiepiscopie şi întrebaţi, şi dacă sunteţi creştini, veţi plânge pentru halul în care am ajuns. Mai demult, cu preoţi neşcoliţi, într-o mie de familii nu aveam nici un divorţ. Acum, cu preoţi şi episcopi licenţiaţi, la trei familii una se destramă! Noi, clericii, avem o mare răspundere. Nu ne îndeplinim vocaţia. În fiecare zi se emit o mulţime de divorţuri. Am ajuns ca Elada să devină Hollywood.
Omul caută unitatea între popoare, naţiuni, familii şi nu o găseşte. Intră în sfârşit în biserică, cu speranţa că aici va găsi unitate, de vreme ce Biserica se roagă „pentru unirea tuturor” (Sfânta Liturghie) şi Hristosul nostru astăzi îşi înalţă mâinile în Evanghelie şi se roagă ca creştinii să fie uniţi (vezi Ioan 17, 11). Şi ce vede? Aici ortodocşi, dincolo franci (catolici), mai încolo protestanţi în 300 de fracţiuni.
Dezbinarea creştinilor este o piedică în răspândirea creştinismului – două treimi din lume sunt închinătoare la idoli. Se duc misionarii la sălbatici, propovăduiesc Evanghelia şi aceia lăcrimează. Şi s-ar fi aşteptat cineva ca aceştia să se boteze şi să se facă creştini. Cu toate acestea, nu se botează. Zic: Sunt frumoase cuvintele voastre, veşmintele voastre, cântările voastre. Sunteţi însă divizaţi, n-aveţi dragoste între voi. Englezii îi vânează pe americani, americanii pe englezi şi aşa mai departe. Noi, care nu suntem creştini, avem o mai mare unitate între noi. Voi nu sunteţi uniţi, aveţi ură între voi. Aşadar, să mergeţi mai întâi să vă iubiţi între voi şi după aceea să veniţi să ne propovăduiţi nouă Evanghelia.
Astăzi este sărbătoarea celor 318 Părinţi, care s-au adunat la primul Sinod Ecumenic şi au alcătuit Crezul. Toţi sunt stele ale Bisericii noastre. Nu mă voi referi la vreunul din ei. Gândul îmi merge la un alt părinte, care nu aparţine acestora care au alcătuit Crezul, însă a alcătuit Dumnezeiasca Liturghie, care se săvârşeşte şi pe care o auzim continuu. Este marele Dascăl al Bisericii noastre, Sfântul Ioan Gură-de-Aur, pe care pururi îl pomenim. Aşadar, l-au întrebat când va fi sfârşitul veacurilor, iar Ioan Gură-de-Aur a răspuns din amvon:
Fraţii mei, sfârşitul va veni când veţi vedea că oamenii vor fi dezbinaţi: femeile nesupunându-se bărbaţilor lor, bărbaţii ne iubindu-şi femeile lor, copiii că-şi ridică mâna ca să-şi lovească părinţii, mirenii neascultând, conflicte civile. Dar sfârşitul va veni înainte de toate când dezbinarea va intra în Biserică, când va ajunge înăuntru la jertfelnic. Când veţi vedea că se vor încăiera călugări cu călugări, diaconi cu diaconi, preoţi cu preoţi şi episcopi cu episcopi.
Ce vedem, iubiţii mei? Trăim în astfel de zile şi numai Dumnezeu ne va mântui. Dacă ne va mântui, mântuirea nu ni se datorează nouă. Dacă ne va mântui, ne va mântui pentru micii şi nevinovaţii copilaşi care sunt în leagăne.
Să ne pocăim. Dacă vom continua tactica urii, vom fi pedepsiţi. Vom fi clătinaţi de un cutremur şi nu va rămâne piatră pe piatră. Să ne pocăim, să îngenunchem, să ne rugăm toţi, mici – mari, mireni şi clerici, preoţi şi episcopi, domni şi popor, ca Dumnezeu să ne fie milostiv. Să sufle între noi iubirea, buna înţelegere şi dreptatea, aşa încât cu o singură gură să slăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh în vecii vecilor. Amin.
† Episcopul Augustin
