Ultimul tren
Într-o scurtă povestioară se spunea că, odată ca niciodată, un om trăia într-un sătuc izolat, şi nu era foarte mulţumit de viaţa sa. Din când în când mergea în gară pentru a se uita la oamenii care părăseau, unii pentru totdeauna, satul monoton şi viaţa monotonă. Şi îşi imagina că într-o zi se va urca şi el într-un tren, va lăsa totul în urma lui, descoperind o viaţă care să-l pasioneze, să-l facă să se simtă viu, să simtă că trăieşte.
Anii au trecut, şi omul continua să mai vină pe la gară. Obişnuia să meargă în barul gării, de unde se uita la trenurile care plecau. Încerca să îşi facă curaj şi, privind câte un tren, îşi spunea: „Voi pleca cu acesta.” Rămânea însă în bar până când pleca şi acel tren. Şi următorul. Şi tot aşa. Până când, într-o seară, aflat în barul gării, i s-a părut că prinde curaj. În difuzoare se anunţa plecarea trenului pe care îl vedea pe geam. „Gata!”, şi-a spus. „Voi pleca cu acesta!” Ceva îl oprea totuşi. „Trebuie să merg, să nu scap şi acest tren”, s-a încurajat el, pornind spre ghişeul de bilete.
Privind însă spre tren, vede că tocmai pleca. „Nu-i nimic, îl iau pe următorul care pleacă”, şi-a spus el, fără să îi pese de destinaţie, dornic de un singur lucru: să plece. Ajuns la ghişeu, cere un bilet la următorul tren. Vânzătorul îi răspunde: „Ne pare rău, acesta a fost ultimul tren.” Omul, încrezător, îi spune: „Nici o problemă dacă astăzi nu mai sunt trenuri. Daţi-mi un bilet la următorul tren. Voi aştepta în gară până când va veni.” La care primeşte răspunsul vânzătorului: „Nu m-aţi înţeles. Acesta a fost ULTIMUL TREN.”
