Dragostea

O legendă arabă spune că o tânără mireasă şi-a pierdut mirele şi a plecat în căutarea lui. A ajuns în faţa unei colibe care avea o uşă atât de îngustă că doar un trup spiritualizat s-ar fi putut strecura dincolo.

În liniştea zorilor, din colibă a auzit glasul suspinând al iubitului care o jelea tocmai pe ea, aşa cum se jelesc morţii. A bătut la uşă şi dinăuntru un glas a întrebat: Cine eşti? Ea a răspuns: Eu sunt. Atunci s-a lăsat o linişte adâncă, a încetat până şi murmurul izvoarelor, foşnetul copacilor, a amuţit până şi cântecul de dimineaţă al păsărelelor… Dar glasul dinăuntru n-a răspuns şi uşa a rămas închisă…

Atunci tânăra mireasă s-a înfăşurat în vălul meditaţiei şi a îngenuncheat lângă uşă. A stat o zi şi o noapte meditând, adâncind în inima ei noţiunea esenţială care cere ca aleşii iubirii să se lepede mai întâi cu totul de ei înşişi, înainte de a se înfăţişa înaintea iubirii supreme.

Apoi s-a ridicat şi a mers mai întâi la râu să se spele; imediat, cu pas hotărât s-a întors la colibă şi a bătut la uşa îngustă. Dinăuntru glasul a întrebat din nou: Cine eşti? De data aceasta mireasa a spus: tu eşti! Şi uşa s-a deschis singură. Şi ea, fericită ca în paradis, şi-a găsit iubitul, cu care s-a căsătorit pe vecie în faţa lui Dumnezeu singur.