Strugurele
Într-o zi a venit la poarta unei mănăstiri un ţăran, care-l cunoştea foarte bine pe fratele portar. Purta pe mâini o ciorchină mare cu bobiţe coapte de struguri. “Frate portar, i-a spus el, am adus cu mine cei mai frumoşi struguri pe care i-am putut găsi în via mea. Sfătuieşte-mă, te rog, cui i-aş putea face o bucurie dăruindu-i aceşti struguri minunaţi?” Fratele portar s-a gândit puţin şi a spus: “Probabil stareţului sau poate unui alt călugăr, nu ştiu…” “Dar ţie?” “Mie?!” Fratele portar s-a făcut roşu la faţă de bucurie. “Mie? Te-ai gândit să-mi faci mie o bucurie?” Aproape că nu mai găsea cuvinte. “Da, răspunse fericit ţăranul. Vorbim atât de des unul cu altul şi am avut de atâtea ori nevoie de ajutorul tău! De ce nu ţi-aş face ţie o asemenea bucurie?” Iar bucuria pe care o citea în ochii fratelui portar îi umplea şi lui inima de bucurie.
După plecarea ţăranului, fratele portar a aşezat ciorchina de struguri în faţa sa şi nu îşi putea lua ochii de la bobiţele mari şi zemoase. Şi îşi spunea: “Arată prea bine, ca să ciugulesc din ei!” Şi aşa s-a bucurat o după-amiază întreagă privind acei struguri minunaţi. Apoi i-a venit o idee: “Ce bucurie i-aş face stareţului, dacă i-aş dărui aceşti struguri!” Şi fără să mai stea pe gânduri, a mers imediat să-i ofere stareţului acei minunaţi struguri.
Stareţul s-a bucurat enorm văzând strugurii. Dar la lăsatul serii, pe când vizita în chilia sa pe unul din călugării ce zăcea răpus de boală, şi-a spus: “Acestui frate bolnav i-aş face cu siguranţă o mare bucurie cu aceşti struguri!” Aşa s-a plimbat acea ciorchină de struguri prin toată mănăstirea, trecând de la un călugăr la altul. Nu a rămas nici la stareţ, nici la călugărul bolnav, până când unul dintre călugări i-a oferit în dar acei minunaţi struguri în cele din urmă chiar fratelui portar, pentru a-i face o bucurie. Bineînţeles, nu ştia că erau aceiaşi struguri pe care el însuşi îi dăruise mai departe pentru a face o bucurie. Aşa s-a închis acel cerc, cercul bucuriei.
