Duminica a cincea după Rusalii

Aţi auzit, iubiţii mei, Sfânta şi Sfinţita Evanghelie. Ne istoriseşte o minune, pe care a făcut-o Domnul nostru Iisus Hristos; minunea prin care a vindecat doi oameni într-o secundă.

De ce pătimeau ei? Din punct de vedere clinic nu aveau nimic patologic. Trupul lor era sănătos. Sufereau psihic. Iar bolile sufleteşti sau psihice sunt mai grave şi din ele provin şi cele trupeşti. Rădăcina tuturor bolilor este starea sufletească rea a omului.

Care era boala lor? Un cuvânt – să nu râdă nimeni, Evanghelia nu se schimbă! Aceşti bolnavi erau “demonizaţi” (Matei 8, 28). Ce înseamnă demonizaţi? Precum microbii intră în sânge, la fel şi demonii intră în inimă. Precum în trunchiuri de copaci îşi fac cuiburi bufniţele şi vulpile, iar în peşteri fiarele, aşa şi demonii intră în inimile nesupravegheate. Aţi văzut case pustiite şi părăsite? Eu, care am cutreierat ca predicator, am văzut în Macedonia astfel de case. Aşadar, precum din casele din care lipseşte proprietarul se instalează răufăcătorii, aşa şi în sufletele din care lipseşte proprietarul, adică Dumnezeu – Duhul Sfânt, îşi fac cuib duhurile viclene. Şi din acel moment trupul, mintea şi inima sunt dirijate de diavol. Omul acţionează sub influenţa duhului rău.

Dar ce-ai păţit, îmi veţi spune, şi ne vorbeşti de diavol? Odată ca niciodată lucrurile astea le-ar fi crezut băbuţele şi analfabeţii. Acum când ştiinţa lansează rachete pe alte planete, tu vii să ne vorbeşti despre diavoli?… Desigur, fraţii mei, despre diavoli vă voi vorbi. Pentru că o spune Evanghelia de astăzi. “Îl rugau pe El” – zice – (Matei 8, 31), demonii au căzut pe burtă înaintea lui Hristos şi Îl rugau. Mărturisesc, că aş fi vrut şi eu să nu existe demoni şi iad, pentru că şi eu sunt păcătos şi mă tem; însă vino să vezi că există. Aşadar, nu voi fi eu mai mare ca Evanghelia. Există demoni? Avem dovezi? Vă voi prezenta câteva argumente pe scurt.

Mai întâi de toate că există demoni o strigă logica, mintea omului. Staţi şi vă gândiţi serios; aruncaţi o privire în voi înşivă, în familia voastră, în jurul vostru, în societate. Pretutindeni ne încredinţăm, că purtăm în noi un însoţitor rău, care nu ne slăbeşte niciodată. Numai răutate împărăţeşte în lume: minciună, clevetire, nedreptate, furt, desfrânare, adulter, necurăţie, divorţuri, crime, blasfemii…Un iad sunt toate. Şi răul creşte continuu, ajunge la culme. Spune Evanghelia de astăzi că doi demonizaţi îi terorizau pe toţi în vremea aceea; dar nu cumva şi astăzi omenirea încearcă teroarea? Nu e terorizată de pildă în faţa unei posibile ameninţări nucleare? Unii, doar să primească dispoziţie, că sunt gata să apese pe nişte butoane, butoanele lui Apollion despre care vorbeşte Apocalipsa (9, 11). Cine dă dispoziţia de distrugere? Nişte oameni, desigur. Însă în spatele acestor oameni cine este?

Când văd răul în inima mea, în copiii mei, în vecinii mei, în societate, întreb: De unde a ieşit acest rău? Care este răspunsul? De la Dumnezeu? Fugi de-aici! Nu poate să provină răul de la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este întru totul bunătate şi iubire. De unde deci răul? De la om? Da. Dar cum s-a rostogolit omul în rău? De unul singur? Nu. Există altcineva care l-a împins. Cine este acesta? Este acelaşi care, cum am auzit astăzi, a împins turma de porci în prăpastie să se înece (vezi Matei 8, 32). Este diavolul. În spatele tuturor crimelor se află această întunecată şi sinistră fiinţă. Şi omul simplu şi psihologul profund şi istoricul serios înţeleg că în spatele întregului lanţ al răului există această putere nevăzută, satana.

Dar că există satana, în afară de logică, o strigă înainte de toate Sfânta Scriptură. Ce studiaţi? Daţi-mi un om, bărbat sau femeie, care să citească Sfânta Scriptură – Evanghelia, ca să-i fac metanie şi să-i sărut picioarele!

Dacă aşadar citiţi Sfânta Scriptură, veţi vedea că de la începutul până la sfârşitul ei, de la Facere (capitolul 3, unde se vorbeşte despre primul rău de moarte, pe care l-a făcut şarpele celor întâi zidiţi) până la Apocalipsă (capitolul 20, versetul 10, unde se confirmă pedeapsa lui finală şi veşnică), toată Sfânta Scriptură strigă că există diavol.

O dovadă este şi pericopa evanghelică de astăzi care istoriseşte izbăvirea celor doi demonizaţi de stăpânirea duhurilor celor rele. Să fim siguri că orice întăreşte Sfânta Scriptură este neclintit, exact până la cirtă. “Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”, a zis Hristos (Matei 24, 35).

Aşadar, Evanghelia ne spune astăzi că există demoni. Şi doar Evanghelia? Ia luaţi în mâinile voastre şi răsfoiţi sfintele cărţi ale Bisericii ce cuprind vieţile sfinţilor. Este o comoară! Desigur, dacă îi voi întreba pe copii despre “starurile” cinematografului, imediat îmi vor spune. Dacă însă îi voi întreba despre sfinţi, cine cunoaşte viaţa lor, luptele lor, când este prăznuit fiecare?

Pe 22 iulie, de pildă, este sărbătorită Sfânta Marcela, care este originară din Hios. Aş fi vrut să pot prezenta într-un film cinematografic viaţa ei. Pentru că există cinematograf rău, cu opere satanice, există şi bun. Astăzi, din păcate, funcţionează cinematograful rău, al diavolului. Dar sper că va veni ziua în care Biserica noastră va produce lucrări cinematografice prin intermediul cărora va învăţa evlavia, bunacredinţă, dragostea de patrie, nobilele şi marile noastre idealuri. Aşadar, dacă citiţi viaţa Sfintei Marcela, vi se face părul măciucă. Veţi vedea că cel care l-a împins pe tatăl ei să o omoare a fost diavolul.

În aceeaşi zi este prăznuită şi Maria-Magdalena, cea întocmai cu Apostolii. Şi în viaţa ei se vede existenţa diavolului. O chinuiseră şapte demoni, de care a eliberat-o Hristos, cum zice Evanghelia (Marcu 16, 9; Luca 8, 2). De aceea, după Maica Domnului, aceasta L-a iubit cu înflăcărare pe Hristos, din mare recunoştinţă.

Aşadar, aceste amândouă sfinte strigă că există diavol, pentru că s-au luptat piept la piept cu el. Dar care sfânt nu s-a luptat împotriva lui? Toţi s-au luptat împotriva diavolului, care împreună cu lumea şi cu omul cel vechi constituie frontul triplu al marilor duşmani ai mântuirii.

Aşadar logica, Sfânta Scriptură, vieţile sfinţilor confirmă acelaşi lucru: există diavol. Dacă însă, cu toate acestea, există vreunul care continuă să se îndoiască, atunci să se ducă în Kefalonia, atunci când este sărbătorit Sfântul Gherasim pe 16 august.

Acolo să vedeţi şi să vă îngroziţi. Să vedeţi pe demonizaţi scoţând spume din gură; legaţi cu funii şi cu lanţuri şi rupându-le ca pe nişte aţe. Cine le dă această putere? Să vezi un analfabet vorbind fluent franceză, rusă, americană, toate limbile. Unde le-au învăţat, dacă nu s-au dus la şcoli? Să-i auzi pe alţii descoperind secrete, şi nu îndrăzneşte să se apropie femeie sau bărbat. Te cunosc – le strigă – ai făcut asta şi asta… Şi să le vină să leşine! Nu i-au în calcul pe cei mari şi tari, oficiali sau funcţionari, pe nimeni; nici primar, nici ministru, nici priministru, nici împărat. Groaznici şi înfricoşători. Nu îndrăzneşte să treacă cineva prin locul acela. Şi, totuşi, aceşti groaznici demoni iată că se fac mieluşei – o, Hristoase, o nemuritoare credinţă a noastră! Îi vezi că tremură! – Când? –   Atunci când trec prin faţa lor sfintele moaşte şi când se atinge de fruntea lor o cruce, crucea de fier pe care o purta Sfântul Gherasim când trăia. Doar ce se atinge crucea, că şi strigă de mânie: “Ne-ai ars, kapsali, ne-ai ars!…”; şi se vindecă prin puterea lui Hristos.

Fraţii mei, o astfel de credinţă avem. Să nu ne temem. Lângă Dumnezeu, lângă Hristos! Şi dacă lumea se va umple de diavoli, vor fi biruiţi! Biruitorul demonilor este Domnul Iisus Hristos, Căruia fie slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.

† Episcopul Augustin

(Omilia Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis în sfânta biserică a Sfântului Nicolae Halandrios, Atena 22.07.1962)