Grija lui Hristos

O veche legendă norvegiană povesteşte de un om pe nume Haakon, ce privea mereu imaginea lui Hristos răstignit. Crucea era foarte veche şi acolo veneau mulţi oameni să se roage cu evlavie. Mulţi veneau pentru a cere câte o minune.

Într-o zi şi Haakon s-a gândit să ceară o favoare. Împins de un sentiment generos, a îngenuncheat în faţa crucii şi a spus: – Doamne, vreau să fiu în locul tău. Lasă-mă să stau în locul tău pe cruce. Şi rămase cu privirea aţintită asupra crucii parcă aşteptând un răspuns.

Domnul vorbi, iar vorbele lui căzură din înalt şoptitoare, dar ferme: – Fiule, îţi voi îndeplini dorinţa, dar cu o condiţie.

– Care, Doamne? întrebă Haakon. E o condiţie greu de îndeplinit? Sunt dispus să mi-o asum şi, cu ajutorul tău, Doamne, voi reuşi.

– Ascultă… Orice ar fi să se întâmple şi orice ar fi să vezi, trebuie să păstrezi tăcerea pentru totdeauna.

Haakon răspunse: Îţi promit, Doamne!

Şi schimbul se făcu. Nimeni nu observă schimbarea. Nimeni nu-l recunoscu pe Haakon bătut în cuie pe cruce. Între timp, Domnul ţinea locul lui Haakon. Şi pentru mult timp fu astfel şi nimeni nu observa nimic.

Într-o zi, veni un om bogat şi, după ce se rugă, plecă uitându-şi portofelul lângă cruce. Haakon văzu şi tăcu. Nu spuse nimic nici când un sărac veni câteva ore mai târziu şi luă portofelul uitat de bogat. Şi nu spuse nimic nici când un băiat veni să se roage pentru binecuvântare înainte de a face o lungă călătorie.

Dar, în acel moment, se întoarse bogătaşul. Furios, fără să stea pe gânduri bănui că băiatul furase portofelul şi începu să-l lovească. Atunci se auzi o voce puternică: – Opreşte-te!

Bogătaşul privi în sus şi văzu că imaginea de pe cruce îi vorbise. Haakon, care nu mai putuse păstra tăcerea, striga în apărarea tânărului. Când cei doi plecară, Hristos îi spuse credinciosului: – Coboară de pe cruce. Nu poţi să-mi ocupi locul. Nu ai fost în stare să păstrezi tăcerea.

– Dar, Doamne, spuse Haakon, cum puteam să permit o asemenea nedreptate?

Hristos continuă să vorbească: – Tu nu ştiai că a fost bine ca bogatul să-şi piardă portofelul, fiindcă avea în el banii pentru a cumpăra virginitatea unei tinere. În schimb, săracul avea nevoie de banii aceia şi a fost bine că i-a luat. Iar băiatului i-a prins bine bătaia, fiindcă din cauza rănilor nu a mai putut pleca în acea călătorie… pentru că doar acum câteva minute s-a scufundat vaporul cu care ar fi trebuit să plece. Tu nu ştiai nimic, eu da. De aceea tac. Şi Domnul se afundă din nou în tăcere.

De multe ori şi noi protestăm în faţa evidenţei dureroase a unui fapt, ne scandalizăm de nedreptatea ce ne înconjoară, nu înţelegem rostul încercărilor ce se abat asupra noastră şi ne îndreptăm privirile în sus, întrebând îndreptăţiţi: – De ce Dumnezeu nu ne răspunde? De ce Dumnezeu păstrează tăcerea? Mulţi şi-ar dori ca Dumnezeu să le răspundă ceea ce doresc ei să audă… Dar nu este aşa. Dumnezeu ne răspunde chiar în tăcere. Când pun înaintea lui Dumnezeu aceste intrebări, nu primesc niciun răspuns. Dar este o tăcere cu un înţeles anume. Nu o uşă închisă . Este mai degrabă ca o privire mângâietoare, senină. Ca şi cum ar clătina din cap, nu refuzând să răspundă, dar amânând răspunsul: ceva care ar suna cam aşa: Linişteşte-te copilul meu tu nu înţelegi!