Paralizia ca mod de viaţă
Civilizaţia contemporană, este o slăbănogeală asistată tehnologic. Şi nu doar asistată, ci accentuată continuu până la moartea silenţioasă a sufletului, moartea survenită în clipa desăvârşirii sentimentului că paralizia este firescul, normalitatea… Paralizia sufletească nu este un accident al progresului tehnologic, ci chiar scopul acestuia. Pentru că nu poate vindeca paralizia, lumea a „vindecat” patul. I-a pus roţi şi computer, făcându-l să preia funcţiile inactive ale omului…
Pe de altă parte, iată cum arată episodul evanghelic în montare bisericească actuală: prietenii paraliticului nu sunt credincioşi care îl duc la Iisus Cel Înălţat, ci infirmieri religioşi plătiţi de Stat pentru a acorda celor cu nevoi spirituale, asistenţă religioasă. Aşa cum mărturisea un episcop grec contemporan biserica a devenit tot mai mult, datorită cârdăşiei cu Statul, un apendice al sistemului de asistenţă socială.
Modelul parohial a rămas bizantin, ca atunci când Biserica furniza cetăţeni Imperiului creştin. Paradoxul este că, nemaitrăind într-o societate creştină, Biserica furnizează cetăţeni Imperiului lui Mammona. Ca şi cum i-am spăla pe copiii noştri ca să poată plonja mai eficient, mai eficient din punct de vedere al murdăririi, în mocirlă.
Ortodoxia contemporană e condamnată să fie una cât mai riguros monahală sau să dispară. Contextul o impune. Ca paraliticul de azi să ajungă la Iisus Cel Înălţat prietenii lui trebuie să fie monahi, să nu aparţină lumii, iar paraliticul să parcurgă un drum ascetic: trebuie să înceapă prin a renunţa la toate „protezele” sufleteşti cu care îl asistă Statul ca să nu-şi simtă păcatele şi paralizia. Pe scurt, ca să ajungi la Iisus trebuie să ieşi din tine, cetăţeanul european. Nu în sens geografic, ci spiritual, cultural, politic şi social. Pentru că Ortodoxia este o altă lume şi o altă viaţă în cel mai concret înţeles.
În ciuda conservării sale structurale, modelul parohial de azi nu este cel al Bisericii primare. Aceea acoperea toate nevoile, inclusiv cele materiale, ale obştii. Astăzi, partea materială a vieţii a fost cedată Statului anti-hristic. Iar, odată cu ea s-a pervertit şi administraţia bisericească. Mereu, trădarea vine de la cei care ţin punga Bisericii. O pungă în care e trotilul spiritual al Mamonei şi al cărui fitil, Statul e mereu pregătit să-l aprindă dacă Biserica mişcă în front. Şantajul politic din vremea dictaturii comuniste a fost înlocuit cu cel economic.
Şi, inevitabil, creştinul contemporan e scindat: cu sufletul în Biserică şi cu trupul în societatea antihristică. Trăim bisericeşte un bizantinism anacronic, într-o concordie Biserică-Stat bazată exclusiv pe interese pecuniare. Căci, duhovniceşte, nu se poate clădi nimic pe compromis.
Am auzit un ierarh care spunea poporului, „corect teologic”, să mulţumească lui Dumnezeu pentru că majoritatea românilor au totuşi un acoperiş şi ce mânca. DAR, CÂND PREŢUL ACESTORA ESTE COMPROMISUL, CÂND ACESTEA SUNT OBŢINUTE PRIN LAŞITATE ŞI OPORTUNISM, CÂND ELE ÎNSEAMNĂ CA PREŢ MORAL O DEROGARE nu doar DE LA EXIGENŢELE EVANGHELIEI, CI DE LA EVANGHELIA ÎNSĂŞI, A MULŢUMI LUI DUMNEZEU PENTRU ELE DEVINE UN ACT DE BATJOCURĂ. E teologia lui Isav, cel care şi-a vândut binecuvântarea de întâi născut pe un blid de linte fiartă. Şi la acestă teologie nu se ajunge prin pervertirea învăţăturii, ci prin inadecvarea iconomisirii ei în context. Creştinul contemporan merge la biserică să ia iertarea de păcate ca să-şi poată conduce patul motorizat pe căile lumii. Inevitabil în felul lumii, pentru că altfel nu are acoperiş şi hrană. În aceste vremuri între IERTAREA PĂCATELOR ŞI VINDECAREA TRUPEASCĂ s-a produs în ecuaţia evanghelică o schismă: Biserica iartă, dar nu poate continua cu vindecarea unui trup pe care-l abandonează lumii, prin modul parohial de chivernisire duhovnicească. De aceea repet: numai modelul monahal poate funcţiona, căci acesta îşi asumă fiinţa umană cum şi-l asuma biserica primară, adică integral.
De această dureroasă schismă între suflet şi trup, biserică şi societate, au fugit cei ce au devenit primii monahi. Monahismul nu este o excepţie, ci întoarcerea la normalitate, la viaţa Bisericii primare, singurul model viu şi autentic al trăirii creştine. MONAHUL NU ESTE CAZUL EXCEPŢIONAL, CI MARTORUL FAPTULUI CĂ CREŞTINISMUL ÎNSUŞI ESTE EXCEPŢIONAL! Iată câteva cuvinte importante şi, sper, lămuritoare, ale unui mare teolog ortodox, Gheorghe Florovsky, în care veţi găsi argumente pentru cele scrise mai sus: „ Monahismul este înainte de toate o mişcare socială şi o încercare de soluţie pentru problema socială. Renunţarea ascetică nu înseamnă doar „abstinenţă” sau refuzul bunurilor acestei lumi şi a exceselor sale, nici vreo nevoinţă extraordinară. Este renunţarea la lumea profană în general şi la tot ce este în lume. Şi, mai întâi, la ordinea stabilită, la legăturile sociale, nu la nivelul Cosmosului, cât la nivelul Imperiului. Deja Origen remarca foarte corect despre creştini că trăiesc „dispreţuind legile oraşului laic”. Acest lucru este adevărat mai ales pentru călugări. Monahismul este „ un alt mod de viaţă”, ”în afara cetăţii existente”. Am putea spune că este o cetate nouă şi deosebită. Cetatea seculară a devenit creştină, dar antiteza rămâne. Şi chiar şi în lumea creştină, monahii sunt „altceva, un fel de anti-cetate” un fel de antipolis. O anti-cetate, fiindcă sunt o altă cetate.
Monahismul înseamnă întotdeauna o ieşire din lume, rupere de ordinea socială stabilită, refuzul şi renunţarea la toate legăturile civile, precum şi la familie, la cei apropiaţi, la patrie.(…) Totuşi, acest lucru nu înseamnă intrarea într-o lume anarhică. Vechii călugări erau sociabili. Chiar şi eremiţii trăiau împreună în colonii speciale sau în aşezăminte monastice. Dar cea care împlinea cel mai bine aspiraţia lor era viaţa în comunitate, viaţa cenobitică. Cenobitismul este, înainte de toate,un organism social, o frăţie, o colegialitate. RETRAGEREA ÎN PUSTIE AVEA CA SCOP CONSTRUIREA UNEI NOI SOCIETĂŢI: LA MARGINEA IMPERIULUI SE NAŞTE O SOCIETATE NOUĂ, AUTONOMĂ. Citind vechile descrieri ale vieţii monahale ai impresia că păşeşti într-un domeniu nou şi extraordinar. Acest tip de viaţă socială radical diferit constituie originalitatea vieţii monahale şi este ceea ce îi dă sensul istoric. MONAHISMUL ESTE BISERICA, AŞA CUM SE PREZINTĂ ÎN MODUL EI DE VIAŢĂ SOCIAL DIFERIT , CA O CETATE NOUĂ CARE NU ESTE DIN LUMEA ACEASTA. Lumea creştină se polarizează. Istoria creştinătăţii se derulează într-o atmosferă tensionată antinomică, între Imperiu şi Pustie.” ( Sensul ascezei creştine)
Şi dacă, aşa cum spune acest mare istoric al Bisericii, era o atmosferă tensionată între Imperiul Bizantin, adică creştin, şi Pustie, oare cât de mare trebuie să fi devenit acestă tensiune între Pustie şi Imperiul antihristic de azi? Dacă bunăstarea creştină, adică obţinută prin hărnicie şi onestitate într-o societate care legiferase virtuţile creştine ca norme sociale, era aşa un serios impediment pentru Cale încât creştinii care voiau Cerul fugeau în pustie, atunci ce să mai spunem despre bunăstarea păgână de azi, bunăstarea unei societăţi care legiferează perversiunea cea mai demonică, CE REACŢIE AR TREBUI SĂ NASCĂ EA ÎN INIMILE CREŞTINILOR ONEŞTI?
Datorită dorinţei de a împăca Imperiul cu Pustia, bunăstarea păgână cu evlavia dreptmăritoare, s-a ajuns la pietismul „ortodox”, la ortodoxia psihologică de azi; care, da, păstrează puterea de a ierta păcatele, dar căruia îi lipseşte puterea de a-l pune pe cel iertat pe Calea Cerului, pentru că aceasta e o Cale a Pustiei. Îi iartă păcatele, începe duhovniceşte, dar apoi, vindecarea trupului continuă psihologic pentru că biserica trebuie să-l livreze Imperiului, nu Cerului; iar, Imperiul nu are nevoie de oameni duhovniceşti, azi nici măcar morali, ci de sclavi împăcaţi de religie cu soarta lor umilă! Nici Cer, nici demnitate morală!
În măsura în care, fie şi doar prin tăcere, participăm la acestă batjocorire şi ucidere sufletească a oamenilor, printr-o Ortodoxie parţială, suntem cozile de topor ale Bisericii lui Hristos.
Iar de pericolul acestei trădări putem scăpa doar printr-o viaţă de inspiraţie monahală. Pentru că, merită repetat de milioane de ori: MONAHISMUL, adică paraliticul care ia iertarea de păcate PENTRU A IEŞI DIN LUME reprezintă NORMALITATEA, nu viaţa parohială a celor care iau iertarea de păcate pentru a-şi putea continua integrarea în noua orânduire globală.
La urma urmei, cei care L-au răstignit pe Domnul Hristos au făcut-o nu pentru minunile si predicile Sale; ci pentru că Iisus nu le-a pus în slujba Imperiului, ci a Pustiei….
Creştinul de azi, în primul rând în inima lui, a cedat lumea diavolului, acceptând existenţa unei lumi profane… Dar tocmai acesta este sursa paraliziei sale lăuntrice: bucata de inimă care a acceptat existenţa lumii profane, secularizate, a devenit ea însăşi parte a acelei lumi, a devenit profană, un teritoriu al diavolului….
