Botezul ortodox se face prin întreita-afundare

Botezul în Biserica Ortodoxă se săvârşeşte prin întreita afundare a celui care se botează, în apă, în numele Sfintei Treimi. Constatăm, în ultima vreme, campanii mediatice îndreptate împotriva săvârşirii Tainei Sfântului Botez prin afundare, aşa încât se face prin stropire, prin turnare sau, mai nou, prin „înmuiere”.

Multe publicaţii, din ţară, cu răspândire naţională, susţin adaptarea „Sfintelor Taine la modernitate”; astfel, în cazul Botezului sunt prezentate frecvent „cazuri” în care pruncii botezaţi ar avea de suferit din cauza botezului prin afundare, susţinând eliminarea acestei practici. Cele trei afundări semnifică cele trei zile în care Mântuitorul a stat în mormânt pentru curăţirea păcatelor omenirii (omul cel vechi), în timp ce ridicarea (tot de trei ori) din apa botezului simbolizează ridicarea noastră din morţi şi faptul că din acel moment trăim pentru Dumnezeu în Hristos Iisus şi nu mai murim deloc, adică nu mai păcătuim (omul cel nou).

„Înecarea” nu poate fi simbolizată într-un mod semnificativ decât prin afundare. Dacă nu este afundare, atunci corespondenţa dintre semnul exterior şi înţelesul interior este pierdută. „Apa distruge o viaţă, dar o inaugurează pe cealaltă; ea îneacă omul vechi şi îl înviază pe cel nou – scrie Nicolae Cabasila. „Înecul” nu poate avea sens deplin astfel decât prin afundare.

CANONUL 50 apostolic (BOTEZUL SE SĂVÂRŞEŞTE PRIN TREI AFUNDĂRI)
Dacă vreun episcop sau presbiter nu ar săvârşi cele trei afundări ale unei singure sfinţiri (a botezului), ci numai o afundare, aceea care se dă (se practică) întru moartea Domnului, să se caterisească. Pentru că nu a zis Domnul: întru moartea mea botezaţi, ci: mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-i pe ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei 28,19). (46, 47, 49 ap.; 7 sin. 11 ec; 95 TruL; 12 Neocez.; 47 Laod.; 47 Cartag.; 1, 91 Vasile cel Mare)

Botezul este simbolul morţii faţă de păcat şi al învierii la o viaţă nouă de har şi de adevăr. Prin botez se imită simbolic îngroparea lui Hristos, pentru că trupurile celor care se botează sunt ca îngropate în apă. Sfântul Grigorie spune că: ‘nimeni nu se face părtaş de slava lui Dumnezeu, dacă nu s-a făcut mai întâi de un chip cu El în asemănarea morţii’; nu este posibilă convieţuirea cu Hristos la cel ce nu s-a strămutat prin smirna morţii la dumnezeirea tămâiei. Prin urmare, la botez (are loc) lepădarea de faptele trupului, după spusa Apostolului, care zice: ‘Aţi fost tăiaţi împrejur cu o tăiere nefăcută de mână, (care constă) în dezbrăcarea de trupul păcatului; cu tăierea împrejur a lui Hristos, întrucât v-aţi îngropat împreună cu El în botez’ (Col. 2, 11-12).

Botezul este tip al morţii şi al învierii Domnului Hristos pentru mântuirea întregii lumi. Referindu-se la aceasta, fratele arhipăstorului Nyssei, şi anume Sfântul Vasile cel Mare, menţionează: ‘De aceea, Domnul, Iconomul vieţii noastre, ne-a lăsat ca testament botezul, care este tip al morţii şi al vieţii. Chipul morţii este apa (care ne acoperă), iar arvuna vieţii ne-o dă Duhul’. ‘Cunoaştem – adaugă Sfântul Grigorie – patru elemente din care a fost constituită lumea. Acestea sunt cunoscute de toată lumea fără să le mai dăm numele… Într-adevăr, Dumnezeu este Mântuitorul nostru Care, împlinind iconomia mântuirii noastre, a intrat într-unul din cele patru elemente, anume în pământ, pentru ca de aici să facă să se ridice viaţa. Primind Botezul în vederea urmării Domnului nostru, Dascălul şi Călăuza, noi nu ne îngropăm în pământ (pentru că acesta acoperă pe cel care este cu adevărat mort, ca să acopere boala şi stricăciunea naturii noastre), ci apropiindu-ne de apă, element înrudit cu pământul, ne acoperim pe noi înşine cu ea, după cum a făcut-o şi Domnul în pământ; şi făcând aceasta de trei ori, închipuim bucuria învierii cea după trei zile; şi noi facem aceasta, nu primind în linişte Taina, ci invocând cele trei Ipostasuri în care am crezut, în care nădăjduim şi de care depinde faptul că existăm acum şi faptul că vom fi şi după aceea.’

Prin afundarea candidatului la Botez sau a catehumenului de trei ori în apă şi ridicarea iar din apă, imităm înmormântarea mântuitoare şi învierea săvârşită a treia zi: ‘Întrucât, deci, moartea Îndrumătorului nostru s-a făcut, potrivit firii comune, în sânul pământului, tot aşa şi imitarea de către noi a acestei morţi se face în mod simbolic prin elementul înrudit, prin apă. Şi, după cum Omul cel de sus (Hristos) care a luat asupră-Şi moartea, s-a întors iarăşi la viaţă după o zăcere de trei zile în pământ, tot aşa toţi care suntem acum uniţi cu El prin aceeaşi fire a trupului, dacă ne punem ca ţintă a existenţei dobândirea vieţii adevărate, reproducem, prin turnarea peste noi a apei în locul pământului şi prin întreita scufundare în acest element, harul dobândit prin învierea cea de a treia zi’.

Continuând ideea, Sfântul Grigorie scrie: ‘… de aceea ne afundăm de trei ori în apă şi ne ridicăm de fiecare dată în sus, închipuind prin afundare şi ridicare îngroparea cea mântuitoare şi învierea cea de a treia zi, gândindu-ne la Stăpânul lumii că, după cum El, după ce S-a afundat în pământ ca şi noi în apă, şi de El a depins să Se ridice iarăşi de acolo într-o preamărire pe care numai El o putea avea, tot aşa, de noi depinde a avea la îndemână apă, a ne afunda în ea şi a ieşi de acolo curăţiţi’.

Se nimiceşte prin imaginea înecării răutatea ‘ce s-a încuibat în firea noastră – desigur nu o nimicire completă, ci o întrerupere a continuării ei’. Toţi cei ce trec prin apa tainică şi sfinţită a Botezului, trebuie să omoare toată tabăra răutăţii în apă, şi anume: ‘lăcomia, pofta desfrânată, cugetul răpitor, patima înfumurării şi a mândriei, pornirea mânioasă, furia, pizma, bârfirea, toate acestea şi cele asemenea. Deoarece aceste patimi obişnuiesc să urmeze firii noastre, trebuie să le omorâm în apă’.

Apa e şi stihie care aduce la viaţă, dar şi una care îneacă. Este simbolul natural al vieţii, pentru că nu există viaţă fără apă, dar este, de asemenea, simbolul distrugerii, al morţii şi al purificării, pentru că nu există curăţenie fără ea. Părintele profesor Dumitru Stăniloae menţionează că, atunci când se uneşte puterea lui Dumnezeu cu ea pentru a naşte pe cel ce crede în El la o viaţă nouă, ea devine apa botezului, însă când o lasă în lucrarea ei de-a îneca pe cineva, ea devine adânc pierzător. Ea în general îneacă tot ce e rău. Răul nu poate propăşi în ea.