Despre viaţă şi despre moarte

Dumnezeu este viaţa absolută, „Cel ce este“ (Ieşirea 3, 14), existenţa absolută. Şi atunci, tot ceea ce ţine de El este viaţă, este destinat vieţii, în nici un caz morţii, a neantizării, cufundării în nefiinţă, aşa cum atât de nefericit şi de inexact se formulează adesea prin necroloagele lumii noastre secularizate şi neatente la cuvinte. Ce este drept, când trebuie să definim ceea ce este cu adevărat viaţa, apar destule dificultăţi şi, de aici, greşite interpretări.

În Biserică, în limbajul liturgic, noi folosim în numeroase rânduri şi cu diferite conotaţii acest cuvânt şi ansamblul de fenomene ce ţin de el. O primă venire la viaţă o reprezintă zămislirea, începutul existenţei, act sinergic al omului şi al lui Dumnezeu. Apoi, urmează naşterea, venirea pe lume, intrarea în familie şi, prin ea, într-o anumită societate. După spusa Sfinţilor Părinţi (de la Sfântul Maxim Mărturisitorul până la Părintele Dumitru Stăniloae), orice existenţă, fie ea cât de mizerabilă (sub orice raport), este superioară inexistenţei şi reprezintă prin ea însăşi o mare milostivire şi binefacere a lui Dumnezeu. Chiar dacă El a spus că sunt unii care pot constata la un moment dat că ar fi fost mai bine să nu se fi născut, trebuie să înţelegem prin asta faptul că existenţa la frontiera inferioară a relaţiei cu Dumnezeu implică chinuri infernale.

Dar viaţa obţinută prin naştere nu reprezintă încă mare lucru. Această simplă existenţă este amorfă din punct de vedere spiritual, necentrată, neorientată, supusă risipirii şi disipării, lipsită de bucuria roditoare a unei relaţii personale autentice. De aceea Biserica vorbeşte în numeroase ocazii de o naştere din nou, de o a doua naştere. În primul rând, ea se referă la botez („baia naşterii din nou şi… înnoirea Duhului Sfânt“ – Tit 3, 5), la lepădarea de tarele unei înţelegeri prealabile şi potenţiale cu diavolul şi la unirea cu Creatorul şi cu Prietenul tău absolut, cu Hristos şi, prin El, cu întreaga Sfântă Treime.

Botezul aduce posibilitatea biruinţei depline, dar nu însăşi biruinţa, pentru obţinerea căreia ne este dat să luptăm întreaga viaţă, expuşi, din cauza slăbiciunii noastre, la continue şi grave căderi. De aceea, pentru a rămâne cu adevărat vii, pentru a rămâne cu adevărat în viaţă, avem nevoie de repetate „naşteri“, de repere sigure şi bine ancorate în dumnezeire, de canalele dăruite de Dumnezeu prin care harul necreat să ajungă până la noi şi să ne umple de viaţa adevărată. Cu alte cuvinte, avem nevoie de o continuă lepădare de rău şi de „cel rău“, lucru pe care creştinul, ancorat temeinic şi responsabil în viaţa Bisericii, ştie că îl poate obţine printr-o anumită străduinţă ascetică, prin Mărturisire (Spovedanie) şi prin hrănirea euharistică cu Dumnezeu-Cuvântul („Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi“ – Ioan 6, 54).

Tainele acestea implică fiecare, în mod mistic, moartea şi învierea cu Hristos, asocierea la jertfa Lui şi angajarea într-o jertfă proprie (luarea propriei cruci – Marcu 8, 34), pentru a urma lui Iisus, după putinţă.

Dar orice act liturgic, în interiorul Bisericii sau în prelungirea ei spaţială şi temporală, reprezintă o posibilitate reală de a te ţine de viaţă, în viaţă. În sfârşit, deplina intrare în viaţă, în viaţa desăvârşită de dincolo de moarte, în viaţa din care posibilitatea căderii şi a păcatului a dispărut definitiv, o reprezintă Învierea. „Dumnezeu ne-a născut din nou prin învierea din morţi a lui Iisus Hristos“ (1 Petru 1, 8). De altfel, Sfântul Grigore Teologul spune, în Cuvântarea a doua la Botez, că „Scriptura cunoaşte o întreită naştere a noastră: cea din trupuri, cea din botez şi cea din înviere“.

Dorul cel mare al omului, al celor ce vor să ajungă la sfinţenie (adevărata raţiune a vieţii, în fond), este de a evita moartea, nu moartea fizică, prag obligatoriu şi binecuvântat, ci moartea duhovnicească, moartea care devine un stigmat de neşters al fiinţei („moartea cea de-a doua“ – Apocalipsa 20, 13). Pentru aceştia, moartea fizică obişnuită nu reprezintă decât o trecere, un „Paşti“ spre adevărata viaţă. Nu cântăm noi în Biserică despre Maica Domnului că a trecut de la viaţă la viaţă, fiind Maica Vieţii? Moartea reprezintă pentru cel ce a dus o viaţă cât de cât cumsecade, adică însoţindu-se cât mai mult cu Dumnezeu, o ieşire la liman, o intrare în „lumina cea neînserată“.

Evangheliile folosesc uneori sintagma „viaţă veşnică“. Ea aparţine „celor drepţi“ şi cu o viaţă corectă din punct de vedere spiritual, duhovnicesc, care să conducă la vieţuirea pentru totdeauna în apropierea lui Dumnezeu. Apostolul neamurilor îl vede pe om purtând ontologic în el ca pe un dor neostoit (indiferent de cât de mult conştientizează acest lucru, am adăuga noi), „nădejdea vieţii veşnice“ (Tit 1, 2), în care el vede „harul lui Dumnezeu întru Hristos Iisus, Domnul nostru“ (Romani 6, 23). Ce este această viaţă veşnică ne spune Însuşi Hristos: „Iar viaţa veşnică aceasta este: să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis“ (Ioan 17, 3). Iată cât de clar mărturiseşte cuvântul lui Dumnezeu împotriva sincretiştilor de tot felul, pentru care Dumnezeu S-ar revela în chipuri diferite şi contradictorii, dar egal valabile, diferitelor neamuri, culturi, civilizaţii, dând naştere la religii egal îndreptăţite a se considera posesoare ale Adevărului integral sau ale unor cioburi din Dumnezeire, care numai reasamblate ar conduce la Adevăr.

Şi după toată această chinuire pentru a spune ceva despre legătura explicit duhovnicească dintre viaţă şi înviere, aşa cum a sesizat-o românul, nu prin tratate savante, ci prin însăşi limba lui, deci prin ceva atât de adânc ţesut în fiinţa sa cea mai intimă, am deschis (nu întâmplător, desigur, căci nimic de acest fel nu este întâmplător) Scriptura la Evanghelia lui Ioan, în care am dat peste acest text (In. 25, 26), în care Mântuitorul Însuşi mărturiseşte, despre Sine şi despre legătura noastră cu El, atât de simplu, de direct şi de complet: „Şi Iisus i-a zis: Eu sunt Învierea şi Viaţa; cel ce crede întru Mine în veac nu va muri!“ Să dea Dumnezeu fiecăruia să nu mai moară, ci să treacă de la viaţă la viaţă!

Costion Nicolescu

Sursa: ziarullumina.ro