Părintele Alexei Mateevici – Limba noastră

„Limba noastră” este o poezie scrisă de Alexei Mateevici (1888-1917), cuprinzînd 12 strofe de cîte patru versuri. Poezia este un elogiu adus limbii române (fără ca numele limbii să apară explicit) și un îndemn pentru prețuirea ei. Versurile acestui imn au fost scrise de către Mateevici la Congresul Scriitorilor din Basarabia unde s-a hotărît trecerea la alfabetul latin și alte reforme importante. Mateevici a contribuit substanțial la emanciparea națională a Basarabiei. Melodia a fost compusă de Alexandru Cristea (1890-1942).

Alexei Mateevici s-a născut în 1888 în familia preotului basarabean Mihail Mateevici şi a Nadejdei protopopului Ioan Neaga din Căuşanii de peste Prut.

După şcoala primară, din 1897 tânărul Alexei urmează şcoala teologică de la Chişinău, pe care o finalizează cu distincţia „cum laude”. Între 1902-1910, urmează Seminarul teologic, apoi, până în 1914, îşi continuă studiile la Academia duhovnicească din Kiev. Încă de pe băncile seminarului, tânărul Alexei publică poezie, traduce din literatura rusă şi studiază trecutul poporului român din perspectivă religioasă.

Cu studiile teologice finalizate, se întoarce la Chişinău, ocupând postul de profesor de limba greacă la seminarul în care învăţase. Îşi continuă cercetările pentru identificarea rădăcinilor româneşti, scrie la revista „Luminătorul” şi luptă pentru afirmarea românească a celor care locuiesc în ţinutul dintre Prut şi Nistru.

În iulie 1917, aflat într-un spital din Chişinău, Alexei Mateevici scrie poezia „Limba noastră”, autentică mărturisire a identităţii româneşti şi odă închinată limbii române. O lună mai târziu este răpus de tifosul exantematic, care îl chinuia pe patul de spital.

Imnul propriu-zis este bazat pe un poem de 12 strofe. Astăzi, numai strofele 1, 2, 5, 9 și 12 sunt utilizate în Imn.

Limba noastră-i o comoară
În adîncuri înfundată
Un șirag de piatră rară
Pe moșie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mișcă vara;
In rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfințit-au țara.

Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veșnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeșnici.

Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Și citindu-le ‘nșirate, –
Te-nfiori adânc și tremuri.

Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spuie-n hram și-acasă
Veșnicele adevăruri.

Limba noastra-i limbă sfântă,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng și care o cântă
Pe la vatra lor țăranii.

Înviați-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Stergeți slinul, mucegaiul
Al uitării ‘n care geme.

Strângeți piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde –
Și-ți avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.

Nu veți plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Și-ți vedea, cât îi de darnic
Graiul țării noastre dragă.

Răsări-va o comoară
În adâncuri înfundată,
Un șirag de piatră rară
Pe moșie revărsată.