Lacrimile mamei

Cineva a mărturisit următoarele:

„La vârsta de 17 ani pierdusem controlul asupra vieţii mele, devenisem robul alcoolului, al patimilor şi un mare rebel. Mama mea, credincioasa Domnului, căuta să mă sfătuiască spre bine şi să mă înfrunte pentru rele. Într-o duminică, am mers acasă şi mama a stăruit aşa de mult de mine, să merg cu ea la biserică, încât m-am dus doar să-i fac plăcerea. Nici cântările, nici predica nu m-au mişcat, căci eram prea împietrit.

La terminare, cînd preotul a spus ca acei ce au probleme de discutat să vina în faţă, mama a trecut, a îngenuncheat şi s-a topit în plâns. Eu eram acum de 22 de ani şi mă luptam să nu plâng şi eu. Atunci nu am înţeles plânsul mamei. Dar l-am înţeles după trei ani, când mă aflam la închisoare, condamnat pentru beţie şi participare la un scandal cu bătaie si crimă, îmi dădeam seama că am un trecut mizerabil, o viaţă nenorocită de păcat şi un viitor în puşcărie.

Atunci, am fost copleşit de disperare. Mi-a venit gândul sinuciderii, dar mi-au apărut în gând lacrimile mamei. M-am prăbuşit pe genunchi, lacrimile au început să curgă, lacrimi fierbinţi de pocăinţă şi în agonia aceea am strigat către Domnul să mântuiască sufletul meu.

Acolo viaţa mea a fost schimbată, am devenit alt om. Mi-am ispăşit osânda şi azi mă bucur că sunt copilul lui Hristos, fiul Lui. Lacrimile mamei n-au fost în zadar.”