Călugărulşi ucenicul
Un monah foarte simplu mergea la avva Ioan Colov pentru a se folosi de sfaturile sale înţelepte. Acela îl primea cu dragoste şi nu înceta să-l înveţe. De fiecare dată când venea la el, avea şi ceva nou să-i spună din experienţa sa duhovnicească. Însă monahul înţelegea foarte puţine lucruri din cele ce-i împărtăşea părintele, iar din ele, pe cele mai multe le trecea cu vederea. Astfel că întreba de cele mai multe ori aceleaşi lucruri. Într-o zi însă, şi-a încetat vizitele la vestitul avvă. Părintele s-a nedumerit pentru acest lucru. Astfel încât, într-o duminică, când s-au întâlnit la biserică, bătrânul l-a întrebat: „Nu te-am mai văzut de mult timp, frate. Ce s-a întâmplat? Nu cumva te-ai îmbolnăvit?“
„Nu, avva, a spus monahul, dar după cum vezi, mintea mea este grea şi nu intră cu uşurinţă în ea sfaturile tale. Aşa că îmi este ruşine să te deranjez totdeauna pentru aceleaşi lucruri.“
„Ia acesta, i-a zis avva Ioan, arătându-i un opaiţ care se găsea într-un colţ al bisericii, şi aprinde-l. Mergi acum şi adu şi opaiţele fraţilor, după care aprinde-le pe toate, luând lumină de aici.“
Monahul a făcut imediat ceea ce i-a poruncit părintele, care l-a întrebat într-un sfârşit:
„S-a împuţinat cumva lumina opaiţului fiindcă ai aprins cu acesta atâtea opaiţe?“ „Nu“, a spus zâmbind fratele. „Nici Ioan nu are ce pierde, chiar dacă are de sfătuit tot schitul. Deci, să vii şi tu, fără să te mâhneşti.“ De atunci fratele a mers de câte ori avea nevoie la părintele Ioan şi, cu ajutorul lui, a ajuns un călugăr iscusit.
