Fiecare are locul lui
Două pietricele trăiau între altele în albia unui râu. Se distingeau pentru că erau de un albastru intens. Când ieşea soarele străluceau ca două bucăţele de cer.
Discutau în fiecare zi despre ce îşi doreau să ajungă. Într-o zi au fost culese de o mână de om. Un timp s-au sufocat în diverse cutii până când cineva le-a luat şi le-a turtit pe un perete, plasându-le într-un lăcaş de ciment lipicios. Au plâns, au implorat, au insultat, au ameninţat, dar două lovituri de ciocan le-au impins şi mai mult în acel ciment.
De atunci s-au tot gândit cum să scape. S-au împrietenit cu un fir de apă, care din când în când curgea peste ele şi i-au spus: „Scurge-te pe sub noi şi scoate-ne din peretele ăsta nenorocit!” Firicelul de apă a ascultat şi după câteva luni cele două pietricele jucau puţin în locaşul lor din perete.
Într-o zi umedă, în sfârşit, au căzut. De pe pământ contemplau locul de unde căzuseră. Era un splendid mozaic format din mii de pietricele reprezentând chipul lui Hristos. Dar în figura Lui era ceva ciudat. Era orb. Pietricelele au înţeles în sfârşit. În întunericul în care căzuseră, fără să observe, omul care făcea curăţenie le-a măturat şi le-a aruncat la coş.
Ar trebui să înţelegem măcar atât: deşi avem impresia că desluşim sensul lucrurilor, uneori nu reuşim s-o facem pentru că nu vedem situaţia în ansamblul ei.
Fiecare are locul lui şi rolul lui. Gândeşte de zece ori înainte de a abandona o lucrare în care eşti implicat.
