27 octombrie – Sfânta Procla, soţia lui Ponţiu Pilat

Ponţiu Pilat şi soţia sa sunt amintiţi în Sfintele Evanghelii în contextul judecării şi condamnării lui Hristos. Chiar dacă relatările evanghelice nu abundă în amănunte cu privire la ei, acest lucru nu a împiedicat Biserica Etiopiana să-i cinstească drept sfinţi (25 iunie). Biserica Ortodoxă o prăznuieşte numai pe soţia lui Pontiu Pilat, Sfânta Procla, pe 27 octombrie.

Ponţiu Pilat în documentele istorice ale vremii

Pilat din Pont este considerat unul din cele mai controversate personaje istorice. Caracterizarea acestuia, aşa cum apare în scrierile Noului Testament, concordă cu alte mărturii istorice. În acest sens, Filon şi Iosif Flaviu îl prezintă ca pe un personaj cumplit şi diabolic.

Ponţiu Pilat a fost procuratorul sau prefectul roman al Iudeei între anii 26-36 d.Hr. Filon, filosoful evreu din Alexandria, îl descrie pe Pilat ca pe „un om cu o dispoziţie inflexibilă, pe cât de crud pe atât de încăpăţânat”. El afirmă că perioada în care Pilat a condus a fost caracterizată de „corupţie, impertinenţă, cruzime, crime continue asupra oamenilor nejudecaţi şi necondamnaţi… „.

La câţiva ani după crucificarea Mântuitorului, Pilat avea să fie trimis la Roma unde a fost supus unei judecăţi umilitoare, după ce ordonase masacrul a câţiva călători samarineni. Eusebiu de Cezareea afirmă că Pilat a fost găsit vinovat, fiind exilat. Neputând accepta această decizie, Pilat s-a sinucis.

Ponţiu Pilat şi Procla, soţia sa, în literatura apocrifa

A ajuns la noi din antichitatea creştină un raport apocrif trimis de Pilat împăraţilor Tiberiu şi Claudiu cu referinţele destinatarilor, o scrisoare a lui Pilat adresată lui Irod şi o Paradosis a lui Pilat, adica o “tradiţie” istorică ipotetică a acţiunilor sale. Existau chiar şi apocrife păgâne despre el, aşa încât istoricul creştin Eusebiu din Cezareea se plângea că împăratul Maximin Daia, în anul 311, a poruncit să fie împărţite în şcoli falsele Amintiri ale lui Pilat “pline de nelegiuire împotriva lui Hristos” şi a poruncit ca elevii să le inveţe pe de rost pentru a-i instiga la ură împotriva creştinismului. Însă apocrifele creştine s-au îndârjit îndeosebi asupra morţii lui Pilat cu rezultate antitetice.

Pe de o parte, Paradosis citată descrie un sfârşit tragic în timpul unei partide de vânătoare cu împăratul. “Într-o zi, Tiberiu, mergând la vânătoare, urmărea o gazelă; însă atunci când aceasta a ajuns în fata uşii unei caverne, s-a oprit. Pilat a încercat să vadă ce este. Între timp Tiberiu a lansat o săgeată pentru a lovi animalul, însa ea a străbătut intrarea de la cavernă şi l-a ucis pe Pilat”. Mai impresionant este sfârşitul povestit de un alt text şi devenit popular în Evul Mediu: Pilat a murit sinucigându-se la Roma cu o lovitură a pumnalului său preţios. Aruncat cu o greutate în Tibru, cadavrul a trebuit să fie scos din apă deoarece atrăgea spiritele rele făcând periculoasă navigaţia pe fluviu. Mutat la Vienne în Franţa şi aruncat în fluviul Rhone, a trebuit să fie recuperat din acelaşi motiv şi îngropat la Lausanne. Dar şi aici, din cauza trupului său infestat de diavoli, a trebuit să fie dezgropat şi aruncat într-o fântână naturală, pe munte.

Pe de alta parte, tradiţia apocrifă creştină exaltă în schimb convertirea lui Pilat care moare ca martir, decapitat din porunca lui Tiberiu, şi este primit în cer de Hristos. Acesta este unul din motivele pentru care Biserica Etiopiană îl venerează ca sfânt în calendarul ei liturgic pe procuratorul roman. Istoriile următoare au făcut din Pilat aproape un martir, iar Tertulian îl consideră aproape sfânt. Convertirea procuratorului a avut loc în coincidenţă cu învierea lui Hristos, conform Evangheliei lui Gamaliel, opera coptă din secolul al V-lea. De fapt, “intrând în mormântul lui Hristos, Pilat a luat fâşiile mortuare, le-a luat în braţe şi datorită bucuriei mari a izbucnit în lacrimi. Apoi s-a întors spre un capitan al său care-şi pierduse un ochi în război şi a reflectat: Sunt sigur că aceste fâşii vor reda ochiului său lumina. A apropiat de el fâşiile mortuare şi i-a spus: Nu simţi, frate, parfumul acestor fâşii? Nu este un miros de cadavru, ci de purpură regală impregnată de arome dulci (…). Căpitanul a luat fâşiile acelea şi a început să le sărute spunând: Sunt sigur că trupul pe care voi l-aţi înfăşat a înviat din morţi! În clipa în care faţa sa le-a atins, ochiul său s-a vindecat şi a văzut lumina fericită a soarelui, ca înainte. A fost ca şi cum Iisus ar fi pus mâna asupra lui, exact cum s-a întâmplat cu orbul din naştere”.

Legat de aceeaşi tradiţie (Paradosis) a lui Pilat, citată mai sus, acesta şi sotia sa ar fi murit la scurt timp unul după celălalt: “Comandantul Labius, care a primit misiunea execuţiei capitale, i-a tăiat capul lui Pilat şi un înger al Domnului a luat capul. Soţia sa, văzându-l pe înger venit să ia capul soâului, a avut un impuls de bucurie şi şi-a dat ultima suflare. Astfel, a fost înmormântată cu soţul ei, Pilat, prin voinţa şi bunăvoinţa Domnului nostru Iisus Hristos”.

Sfânta Procla, soţia lui Ponţiu Pilat

În Noul Testament, singura referire la soţia lui Pilat există numai într-o singură frază aparţinând Evanghelistului Matei. Potrivit Mt. 27, 19: “Şi pe când stătea Pilat în scaunul de judecată, femeia lui i-a trimis acest cuvânt: Nimic să nu-I faci Dreptului aceluia, că mult am suferit azi, în vis, pentru El..”

Mai multe tradiţii creştine fac însă referire la ea, numind-o Sfânta Procla (Procula) sau Sfânta Claudia. Sunt întâlnite, de asemenea, numele Claudia Procles şi Claudia Procula.
Numele „Claudia” apare numai în Noul Testament, în cea de-a doua Epistola către Timotei 4, 21: „Sileşte-te să vii mai înainte de începutul iernii. Te îmbrăţişează Eubul şi Pudenţiu şi Linos şi Claudia şi fraţii toţi..” Mulţi teologi au considerat că face referire la soţia procuratorului roman.

Origen, în Omilii la Matei, sugerează că aceasta ar fi trecut la creştinism. El interpretează că Dumnezeu i-ar fi trimis visul menţionat de Evanghelistul Matei tocmai pentru ca ea să se convertească. Această interpretare a fost împărtăşită de mai mulţi teologi din Antichitate şi Evul Mediu.

Din Sinaxarul grecesc aflăm: „Procla s-a făcut uceniţa a Apostolilor Domnului şi a primit Sfântul Botez. A luat suferinţe nenumărate pentru credinţa în Hristos, toată viaţa ei, şi a adormit la urmă cu pace”. În Mineiul pe luna octombrie, la ziua de prăznuire a Sfintei Procla, se păstrează următorul stih: „Stăpânul, pe tine Procla, te are stătătoare înainte, Cel ce a stătut în faţa soţului tău mai înainte”