Duminica a XXII-a după Rusalii

Iubiţii mei, este cunoscută pilda pe care am auzit-o în Evanghelia din Duminica de astăzi… Să explicăm toată Evanghelia de astăzi? Ne-ar trebui mult timp. De aceea, din toate imaginile pe care le prezintă pilda, vom explica doar una. Vom vedea, cum trăia săracul Lazăr în această lume de aici.

Lazăr era un om nefericit. Asupra lui se abătuseră multe nenorociri. Priviţi-le. Lazăr era mai întâi de toate sărac. Nu avea nici moşii, nici bani, nici casă.

Şi alţii sunt săraci. Dar aceştia sunt sănătoşi. Se duc unde vor, lucrează, îşi primesc plata sau salariul şi trăiesc. Desigur că nu trăiesc ca bogaţii. Dar trăiesc acceptabil. De ce nu şi fericiţi? Când cineva e sănătos, atunci o bucată de pâine, câteva măsline şi o ceapă le mănâncă cu poftă. Când însă este bolnav, atunci şi cele mai bune mâncăruri i se par lipsite de gust. Aşadar, Lazăr pe lângă sărăcie avea şi boala.

Desigur că şi alţii sunt săraci şi bolnavi. Dar au rude şi prieteni, oameni care se interesează de ei şi nu-i lasă fără îngrijire, hrană şi medicamente. Dar Lazăr nu era doar sărac şi bolnav. Era şi cu totul singur. N-avea pe nimeni care să-i arate atenţie.

Dar iarăşi va spune cineva: Şi alţii sunt săraci, bolnavi şi singuri pe lume. Da. Dar ei trăiesc în cartierele sărace, într-o mulţime de oameni nefericiţi. Şi văzând că nenorocirea îi îmbrăţişează pe toţi aceşti oameni, simt o oarecare mângâiere în nenorocirea comună. Săracii au o compătimire unul faţă de celălalt şi o solidaritate. Dar Lazăr nu se afla printre săraci. Era în apropierea unui palat. Acolo trăia un bogat. Trăia şi se desfăta de toate bunătăţile vieţii. Cele mai alese mâncăruri, cele mai alese băuturi, cele mai scumpe haine, cele mai luxoase mobiliere, cele mai talentate cântăreţe şi dansatoare… Nimic nu-i lipsea. Cu orice dorea se desfăta. Ca să-şi facă chefurile, cheltuia fără milă. Din cele pe care le cheltuia ar fi putut să facă o cantină şi să hrănească zilnic un întreg cartier de săraci. Ar fi putut să zidească un spital, să-i adune pe săracii bolnavi şi să-i vindece. Ar fi putut să facă multe lucruri bune. Dar el nu a făcut niciunul. Era neîndurător, aspru, lipsit de omenie. Lazăr era ca un lepădat la poarta palatului bogatului. Bogatul intra şi ieşea din palat, îl vedea pe Lazăr într-o stare mizerabilă, pe câini lingându-i rănile, topindu-se zilnic ca ceara, de durere şi de nenorocire, şi bogatul nicio privire de compătimire nu i-a aruncat niciodată. Nu-i păsa de nenorocirea lui Lazăr. Cu siguranţă s-o fi bucurat când Lazăr a murit. Pentru că i s-a curăţat curtea de neplăcutul fenomen…

Ştiţi cu cine s-a asemănat Lazăr în faţa palatului bogatului nemilostiv? Situaţia lui Lazăr era cea a unui înfometat în faţa unei mese pline de toate mâncărurile. Cel înfometat priveşte mâncărurile, dar i se interzice să le atingă. Una este să moară cineva de foame într-un loc pustiu, unde nu există nimic, şi alta să moară într-un loc plin de bunătăţi. Una este să moară cineva de sete într-un pământ pustiu şi fără de apă, unde nu există picătură de apă, şi altceva să moară lângă un izvor cu apă îmbelşugată, pentru că un om rău stă deasupra izvorului şi-l păzeşte şi nu-i permite omului însetat să bea puţină apă şi să-şi stingă flacăra setei, care-i arde cele dinlăuntru. Într-o astfel de situaţie se afla Lazăr.
Sărac, bolnav, singur, abandonat, Lazăr stătea înaintea palatului unui bogat, care nu-i dădea nicio bucată de pâine, nici un pahar cu apă. Iată de ce bogatul a fost aruncat în iad. Şi dacă n-ar fi existat iad, pentru astfel de bogaţi ar trebui să se facă un iad, zice Sfântul Ioan Gură-de-Aur, a cărui Liturghie o ascultăm în fiecare duminică.

De atunci, iubiţii mei, de când Hristos a zis această pildă, au trecut douăzeci de secole. Dar Lazării continuă să existe şi astăzi în această lume a nedreptăţii şi a nemilostivirii. Câţi nu mor zilnic în toată lumea de foame! Câţi bolnavi rămân pe dinafara spitalelor, fără medici şi medicamente! Câţi n-au fost aruncaţi afară din casele lor şi câţi n-au fost părăsiţi de copiii nemilostivi! Voi aminti doar un exemplu. Într-un sat, nu foarte departe de Florina, era un bătrân nefericit. Copiii îl părăsiseră, se duseseră în străinătate şi nu-i trimiteau nicio scrisoare. Bătrânul nu mai putea să mai lucreze. Căzuse la pat. Nimeni nu căuta la el. Nimeni nu-şi întorcea capul să vadă dacă trăieşte sau dacă a murit. Un om milos, care observase că trecură zile de când nu mai ieşise din casă, s-a dus, a intrat înăuntru, dar nu a putut să înainteze. Toată casa era murdară. Bătrânul era căzut la pat, acoperit. Abia mai respira… şi asta cu greu. Omul milos a deschis ferestrele, ca să iasă afară duhoarea, l-a ridicat, l-a curăţat, l-a luat şi l-a dus la azilul din Florina. Şi să fi fost numai acest bătrân… Iată un Lazăr, iată mulţi nenumăraţi Lazări.

Ah! Voi care aveţi bani şi-i aruncaţi ici şi colo şi trăiţi ca bogatul cel nemilostiv din Evanghelie, opriţi-vă puţin din chefurile voastre şi gândiţi-vă la Lazări. Înduraţi-vă de ei şi ajutaţi-i. Înfricoşaţi-vă de iadul cel veşnic. Nu uitaţi, că „pe cel neîndurat Hristos îl va osândi cu ateii”.

+ Mitropolitul Augustin de Florina