Nu-i destul să faci fapte bune; trebuie să te faci tu bun!

O femeie rea se chinuia în muncile fără de sfârşit ale iadului. Blestemând pe Dumnezeu, zise şi aceasta că Dumnezeu este nedrept:

– Ce, eu nu am făcut nici un bine, Doamne?

Auzind Dumnezeu aceasta, trimite un înger să-i cerceteze faptele în văzul ei. Şi găseşte îngerul că aruncase cu o ceapă după un sărac. Săracul a luat-o şi a mulţumit lui Dumnezeu pentru ea. „Deci am făcut nedreptate femeii, zise dreptul Dumnezeu! Du-te, şi atârnându-i ceapa deasupra se va agăţa de rădăcinile ei şi aşa du-o în Rai”.

Şi îngerul a făcut aşa. Dar de mâinile şi de picioarele femeii se mai agăţară mulţime de deznădăjduiţi, de aceştia alţii şi iarăşi alţii. Îngerul urca spre cer cu un ciorchine imens de chinuiţi. În lumina îngerului i-a văzut femeia şi a început să strige la ei, să-i blesteme, că numai pe ea a chemat-o Dumnezeu şi le făcea vânt cu picioarele descărcându-se de ei. Valuri, valuri de oameni cădeau iarăşi în întuneric. Pe măsură ce cădeau oamenii, aruncaţi de răutatea femeii, îngerul urca din ce în ce mai greu spre cer.

Când n-a mai rămas decât unul singur agăţat de mâna femeii, aceasta îşi desfăcu mâna de pe rădăcină să se descotorosească şi de acesta şi pe când cădea acela în adânc i se rupse rădăcina de ceapă de care se ţinea cu cealaltă mână şi căzu şi ea iarăşi în adânc.

Nu-i destul să faci fapte bune; trebuie să te faci tu bun!