Apoftegme ale Părintelui Paisie Aghioritul

Când la rugăciune nu simțim mângâiere, atunci se întâmplă ceva. Va trebui să ne pocăim și să ne îndreptăm. Nu este așa cum spun unii că acest lucru se întâmplă din pizma diavolului, ci e ca și cum ne-ar spune Dumnezeu: „Nu te înțeleg în felul în care vorbești”. Rugăciunea, ca și dumnezeiasca Liturghie, este hrană tainică. De aceea are nevoie de pregătire de mai înainte, de conștiință curată.

A venit cineva și mi-a zis că a citit câteva cărți despre rugăciune și apoi s-a apucat să le aplice, cu rezultatul că a început să-l doară inima. I-am spus: „Nu ai material pentru smerenie (adică păcate)? Smerește-te, atunci vei simți mila lui Dumnezeu ca pe o necesitate și rugăciunea va curge de la sine, fără silire”.

De multe ori curățenia trupească este masca tuturor patimilor.

Nu mă înspăimântă că are cineva multe patimi, mă înspăimântă totuși când nu intră în el neliniștea cea bună, ca să înceapă lupta și să ia aminte să se îndrepte. Din clipa în care se cunoaște cineva pe sine și își identifică patimile, gata s-a terminat. Se obișnuiește cineva cu un mod de viață și obiceiul devine o a doua fire. Apoi este greu să se schimbe. Poate să îmbătrânească cineva lângă un om sfânt și să nu se îndrepte.

Dumnezeu vrea să Îl rugăm să intervină să ne ajute, pentru că El respectă libertatea noastră.

Omul sporit duhovnicește înțelege dispozițiile celorlalți, dacă de pildă vor să profite de el, să-l fure etc. Pune însă gândul cel bun, cum că celălalt are nevoie și cel sporit nu se apără. Sfântul are o dispoziție care înțelege dispozițiile celorlalți.

Dacă nu există pocăință sinceră și smerenie pentru a simți omul mila lui Dumnezeu ca pe o necesitate, numai faptele exterioare și silința conduc la înșelare.

Mintea noastră, atât cât este cu putință, să se afle mereu aproape de Dumnezeu și să gândească întotdeauna binele.

Când semănăm un pumn de grâu, vom lua, să zicem, zece kilograme, la fel și când semănăm spini, vom culege spini. Cel care face fapte bune, acestea vor naște și alte fapte bune și cine face păcate acestea vor da naștere la alte păcate, mai multe.

Trupul îmbătrânește, dar inima (adică poftele bune sau rele) nu îmbătrânesc.

Mândria este în esență lipsa dragostei, iubire de sine.

Am spus unui tânăr căsătorit, care spunea că monahismul nu este taină, ci numai nunta este taină, că monahismul este una dintre tainele Bisericii triumfătoare, fiindcă încă din viața aceasta trăiește viață îngerească.

Nu trebuie să urmărim plăcerea la rugăciune, fie ea și duhovnicească. Fiindcă atunci este ca și cum l-am iubi pe tatăl nostru, fiindcă ne dă caramele și ciocolată. Mai înaltă este pacea.

Diavolul, fiindcă este întunecat, poate înțelege numai gândurile noastre întunecate pe care el ni le strecoară în minte. Dar gândurile luminoase nu poate să le înțeleagă și nici să urmeze gândului nostru.

Mulți care au fost înșelați și diavolul i-a făcut profeți, aceștia nu au început de la pocăință și de la luarea aminte la sine, ci au căutat postiri, privegheri, ca să se sfințească.

Cel care participă la durerea cuiva și îi spune ceva ca să-l mângâie, lucrul acesta este ca o rugăciune și de multe ori se și împlinește.

Toți cei care s-au sfințit nu au avut toți bătrâni sfinți, dar au avut gânduri sfinte.

Rugăciunea este ca paratrăznetul care abate trăsnetele. Ea abate mânia lui Dumnezeu. Datoria creştinului este să se roage pentru el însuși și pentru lume.

Smerenie are acela care orice bine ar face îl uită imediat și cel mai mic bine care i se face îl consideră foarte mare și simte recunoștință pentru el.

Psaltirea este o carte inspirată de Dumnezeu, plină de pocăință. David seamănă cu cineva care, fără a fi arhitect, a făcut o clădire pe care toți o admiră.

*** Din tradiția ascetică și isihastă a Sfântului Munte, 2011