Iubirea nu înseamnă doar să te bucuri cu cei ce se bucură, ci şi să plângi cu cei ce plâng

Dumnezeu este iubire si cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el, glăsuieşte cu putere apostolul iubirii, Sfântul Evanghelist Ioan (I Ioan 4, 17). Iubirea este floarea cea mai frumoasă din gradina feluritelor virtuţi, culoarea cea mai puternică a curcubeului ceresc, mărgăritarul cel mai scump din coroana credinţei, cheia care deschide toate porţile existenţei omeneşti, medicamentul care vindecă toate bolile sufletului şi ale trupului, cântarea evanghelică a raiului.

Un sfânt spunea: „Doamne, dă-mi să ajut şi să nu fiu ajutat, să iubesc şi să nu fiu iubit, să înţeleg şi să nu fiu înţeles”. Iubirea, aşa cum ne-a învăţat Domnul, nu cea falsificată de oameni, este expresia jertfei, „miros de bună miresmă duhovnicească”, rodul inimii şi al jertfei de bunăvoie. Iubirea nu se vede din ceea ce dai, ci din modul cum dai. Dragostea nu este întinderea mâinii, ci dăruirea inimii. Dacă ştii să te împarţi pe tine însuţi, atunci ştii să iubeşti. Dumnezeu iubeşte pe cel care dă de voie bună (II Corinteni 9, 7), ne spune Apostolul Pavel. El iubeşte pe cel milostiv, care dă cu faţă veselă şi de bunăvoie, dar şi în deplină libertate. Milostenia care se aduce „la tristeţe sau la nevoie” nu este primită şi nici folositoare. Rădăcina milosteniei se află în inimă, începe de aici şi se încheie în mână. Ea se încălzeşte de focul iubirii şi fără iubire este rece şi tristă, ca un trup mort, fără soare şi lumină, floare fără miros şi frumuseţe.

Când dăruieşti fără iubire ofensezi, pentru că ce valoare are darul cel mai scump şi cel mai frumos, când îl oferi fără zâmbet? Iisus ne-a cerut sa luăm aminte la milostenie şi a osândit milostenia ostentativă şi din mândrie. Cât de multe ne învaţă şi sfinţii despre acest lucru! Minunat şi vestit a rămas în istorie ajutorul dat celor trei fete sărăce de către Sfântul Nicolae, nu atât prin cantitatea banilor – deşi este important şi acest aspect -, ci mai mult prin discreţia gestului. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că „sărăcia este înfricoşatoare”, ea îl orbeşte pe om şi face fapte necuviincioase. Cele trei fete erau în pericol să fie împinse la desfrâu. Tatăl lor ajunsese la disperare, dar Sfântul Nicolae, plin de iubire şi de discreţie, se grăbeşte şi ajunge la momentul potrivit. Îşi ia toate măsurile ca fapta lui să rămână necunoscută şi ascunsă oamenilor, punând în practică cuvintele Domnului: să nu ştie stânga ce face dreapta ta (Matei 6, 3).

Fără să întârzie, ia o pungă plină cu monede de aur şi vine târziu în noapte, pe furiş, aruncă preţiosul dar pe fereastră şi se îndepărtează în grabă. Tatălui celor trei fete nu-i venea să-şi creadă ochilor. Când Sfântul Nicolae a aflat că tatăl şi-a căsătorit prima fată, s-a dus şi a aruncat altă pungă cu bani, în acelaşi mod. Mulţumirile şi laudele părintelui sărac erau fierbinţi faţă de bunul Dumnezeu şi aşa a căsătorit-o şi pe cea de-a doua. Trebuia, însă, să nu-i scape printre mâini binefăcătorul. El presimte că va reveni şi rămâne treaz, încât la auzul celui mai mic zgomot care-i va trăda prezenţa să alerge, să-l prindă, să vadă cine este acest om atât de bun, care l-a salvat pe el şi pe fetele lui. Aşa s-a şi întâmplat. Sfântul iubitor de oameni şi de săraci n-a reuşit în a treia lui încercare tainică, căci tatăl, alergând, l-a recunoscut şi i-a mulţumit că a salvat prin fapta lui trei suflete de la pieire. Sfântul Nicolae i-a vorbit cu multă iubire poruncindu-i să nu mai spună nimănui cele întâmplate.

Sfântul Ioan cel Milostiv, acest mare lucrător fără seamă al iubirii, a cercetat mult vieţile sfinţilor şi o impresie deosebită i-a făcut viaţa Sfântului Serapion din Sidonia, încât deseori povestea următoarea întâmplare din viaţa lui. Odată, Sfântul Serapion, cunoscut prin nevoinţa şi neagoniseala lui, a întâlnit un om foarte sărac. Atât de mult i-a fost milă de el, încât şi-a scos haina şi i-a dat-o. Înaintând mai încolo, l-a văzut pe altul că tremura de frig şi, ce să facă? Fără să întârzie, şi-a scos şi cămăşa şi i-a dat-o. Atunci a rămas gol ţinând în mână Sfânta Evanghelie. Când l-a văzut gol, un cunoscut oarecare l-a întrebat:
– Cine te-a dezbrăcat, sfinte al lui Dumnezeu?
– Acesta de aici, i-a răspuns Serapion, arătându-i Sfânta Evanghelie. N-a trecut mult, însă, şi a vândut şi această Evanghelie, iar banii i-a dat săracilor. Un ucenic l-a întrebat:
– Părinte, unde este mica Evanghelie pe care o aveai? El i-a raspuns:
– N-a zis Domnul: „Vinde toate câte ai şi împartă-le săracilor?”. Acestei porunci m-am supus şi eu, m-am gândit că nu trebuie să mă întristez nici de aceasta carte în care sunt scrise poruncile Domnului, ci s-o vând spre folosul săracilor.

Un om al lui Dumnezeu a zis: „Fiecare suflet câştigat prin iubire este deja raza de lumină a lui Dumnezeu”. Iubirea are lumină şi răspândeşte lumină, iar cel ce iubeşte pe fratele său rămâne în lumină (I Ioan 2, 10). Cu cât te apropii de Dumnezeu, cu atât te luminezi şi străluceşti, şi cu cât Îl iubeşti pe Dumnezeu, cu atât mai mult îl iubeşti pe om. „L-ai văzut pe fratele tău? Pe Dumnezeu L-ai văzut!”, spunea Avva Isaac Sirul. Ce folos, într-adevăr, dacă am cuceri lumea, dar n-am caştigat pe fraţii noştri cu iubirea? La ce folos studiul şi descoperirea noilor galaxii, dacă n-am reuşit să descoperim „steaua” din Betleem, pe Dumnezeul iubirii. Ce lumi noi aşteptam să ne arate telescoapele, când ignorăm „Legea cea nouă a iubirii”? Fără dragoste toate sunt zadarnice, urâte şi nefericite. „Suferinţa noastră este fără iubire”, striga Sfântul Tihon din Zadonsk. Toate lucrările şi reuşitele omului dobândesc valoare doar prin ea.

Dar iubirea este şi discernământ, care la rândul lui este o artă. Dacă nu ştii arta iubirii, nu ştii să iubeşti. Iubirea trece cu vederea capriciile fratelui, îi iartă greşelile, îi suportă scăpările, cedează la invidie, ignoră ironia, risipeşte suspiciunile, nu ia seama la înjurături, nu osândeşte şi nu bârfeşte în public. Ea acoperă toate lipsurile într-un mod nobil şi cu largheţe sufletească. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţa, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul (I Corinteni 13, 4-5), glăsuieşte Sfântul Pavel. Iubirea, prin simplitatea şi sinceritatea ei, nu ştie ce este răul, este curată şi limpede ca apa cristalină a unui lac pe care n-o tulbură nici un val sălbatic, de răutate şi viclenie. Omul iubirii este cel mai mare învingător în lupta duhovnicească. El biruieşte prin zâmbet şi bunătate şi, dacă în alte situaţii cedarea este înfrângere, prin iubire ea devine biruinţă. „Prin iubirea de oameni învingem”, ne spune Sfântul Grigorie Teologul. Trofeele iubirii sunt strălucitoare, iar coroana iubirii de oameni este nepreţuit de scumpă. De altfel, să nu uitam că orice iubire mare este una răstignită. Ea urcă cu nobleţe pe toate treptele Golgotei, simte durerea, ca Cel care a suferit pe cruce. Orice dăruire este o jertfă care are valoarea ei. Domnul ne spune: Şi cel ce va da de băut unuia din aceştia mici numai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic, adevărat grăiesc vouă: nu va pierde plata sa (Matei 10, 42). Iubirea se poartă cu bunătate şi cu cel înfometat, cu cel însetat şi străin, dispreţuit şi închis şi „cu tot sufletul îndurerat”. Şi cei din temniţă sunt fraţii noştri, de aceea dumnezeiescul Pavel ne porunceşte: Aduceţi-vă aminte de cei închişi, ca şi cum aţi fi închişi cu ei (Evrei 13, 3), adică să simţim închisoarea lor ca şi cum ar fi a noastră, la fel şi tânguirea fratelui nostru.

Cineva a zis: „Durerea din lume este atât de mare, încât dacă ai vrea să aduni lacrimile care se scurg în fiecare zi din ochii oamenilor, te-ai afla înaintea celui mai mare fluviu de pe pământ”. Iubirea nu înseamnă doar să te bucuri cu cei ce se bucură, ci şi să plângi cu cei ce plâng (Romani 12, 15). Dacă fiecare stat are imnul lui naţional, creştinismul are Imnul Iubirii pe care Marele Apostol al neamurilor, Sfântul Pavel, l-a redat într-un mod exceptional în capitolul 13 din Epistola I către Corinteni. Acest imn melodios să fie pe buzele şi în sufletul nostru.

Ne vorbeşte Stareţul Efrem Filotheitul. Meşteşugul mântuirii, Editura Egumeniţa, p. 328-332