Să te uiţi de sus la Dumnezeu
Uneori, nu ştim ce Dumnezeu avem. Dacă am şti, am fi deja în Împărăţie, fiinţa noastră ar fi îndumnezeită. Din păcate, noi mai degrabă Îl modelăm pe Dumnezeu după mintea noastră. Îl interpretăm după cum ne este nouă viaţa, nu după cum este El. Dar asta nu e o noutate, până şi ucenicii Săi cei mai apropiaţi au fost ispitiţi de maniera lor proprie de a înţelege dumnezeirea. Spre exemplu, într-unul din drumurile Sale spre Ierusalim, Domnul a ajuns la un sat de samarineni, unde însă nu a fost primit. Atunci Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, L-au întrebat dacă nu ar fi bine să ceară, precum Ilie, să se coboare foc din cer şi să mistuie pe aceşti neprimitori samarineni. Dar El i-a certat: „Nu ştiţi, oare, fiii cărui duh sunteţi? Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască” (Luca 9, 55). Nu aşa, cu teroare şi violenţă, vrea Dumnezeu să-i cucerească pe oameni. Mai mult, „Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10, 45). Adică noi tot Îl plasăm undeva sus, sus de tot, ca să fim siguri că nu putem ajunge la El, iar El se tot smereşte, se apleacă spre a ne sluji, spre a se întâlni cu noi în ale noastre, mai ales în cele păcătoase!
Evanghelia ce se va citi mâine în bisericile ortodoxe (v. Luca 19, 1-10) ridică şi această problemă, a raportului în care ne aflăm, la un moment dat, cu Dumnezeu-Omul. După ce a vindecat pe orbul Bartimeu, intrând în Ierihon, Mântuitorul era înconjurat de mulţime multă, entuziasmată de minunea ce se săvârşise. Mai-marele vameşilor (perceptorilor de taxe, adică) – Zaheu, un om mic de statură, căuta să-L vadă pe Iisus. Fiind mic de statură şi mulţime multă între el şi Iisus, acest vameş (lacom şi dispreţuit de comunitate) se urcă într-un sicomor. Acolo, printre crengile acestui copac, reuşeşte să-L vadă pe Domnul care, „privind în sus” (Luca 19, 5), i-a cerut să se „coboare degrabă”, spre a-L primi în casa sa. E plină de tâlc această suire în copac a lui Zaheu, cel mai adesea interpretată ca smerenie (căci a riscat să fie umplut de ridicol, făcând acest gest copilăresc, să fie luat în râs de mulţimea care, oricum, nu-l simpatiza). Fapt e că, la modul cel mai propriu, Zaheu s-a uitat de sus la Dumnezeu, la Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos.
Mai sunt şi alte momente din Evanghelie când Domnul S-a lăsat privit de sus. În Iordan, El se pleacă în faţa Sf. Ioan Botezătorul: creatura (omul) îşi pune, astfel, mâna pe creştetul Creatorului. Spre sfârşitul vieţii Sale pământeşti, o femeie a turnat (de sus, se înţelege) mir „de mare preţ” pe capul Domnului (Matei 26, 7). La Cina cea de taină, ucenicii se uită uimiţi în jos, la Învăţătorul care se pleacă şi le spală picioarele. Când Petru se opune, Domnul e categoric: altfel „nu ai parte de Mine” (Ioan 13, 8). Iar Petru primeşte smerenia Domnului. Iosif L-a coborât de pe cruce, „L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului” (Marcu 15, 46). În toate aceste situaţii este extrem de interesant de urmărit reacţia celor implicaţi sau a celor de faţă (dar spaţiul editorial nu ne permite, aici, o astfel de analiză).Chiar şi când relatează cum va fi la Judecata de Apoi, Domnul face trimitere la chenoza Sa (deşertarea sau micşorarea Sa). Vom fi judecaţi funcţie de cum ne-am implicat în ajutorarea semenilor, pe care Hristos Îi numeşte „aceşti fraţi ai Mei, prea mici” (Matei 25, 40) şi cu care El se identifică – „Mie Mi-aţi făcut”.
Nu te poţi întâlni cu Dumnezeu, nu poţi pune început mântuirii tale dacă nu accepţi pe Hristos Domnul să se micşoreze înaintea ta, ca tu să nu-L mai priveşti ca pe Cineva de neatins, cocoţat în înaltul cerului, ci să-ţi devină atât de accesibil încât să nu trebuiască decât să te apleci asupra Lui. Să primeşti pe Dumnezeu înseamnă, în primul rând, să-I dai voie să Se pogoare în această viaţă a ta, în durerile şi în dorurile tale, în tot iadul tău. Să accepţi să-I dai păcatele tale care să-L acopere cu totul, precum L-a acoperit apa din Iordan. Să torni pe capul Său mirul cel de preţ al iubirii tale, pe care-l cumperi „vânzând” toate bunurile tale; adică să ai totală disponibilitate de a dărui, oricând, de dragul Lui, tot ceea ce ţi se pare că este al tău. Dacă vrei să ai parte de Domnul trebuie să-L laşi, mai întâi, să-ţi spele picioarele; El e singurul care te poate curăţi de toată murdăria cu care fiinţa ta s-a împovărat în contact cu modul de vieţuire pământesc. Să primeşti pe Dumnezeu în viaţa ta înseamnă să te îngrijeşti, precum Iosif „cel cu bun chip”, ca Trupul şi Sângele Său, jertfit pe Cruce, să fie pus în mormântul trupului tău, cel înnoit prin pocăinţă (spovedanie). Până nu-L primeşti şi nu priveşti, în aceste moduri, la Domnul, adică de sus în jos, nu vei putea să te uneşti cu El deplin şi să ai, apoi, bucuria ucenicilor Săi, care L-au privit cum se înălţa (cf. Luca 24, 51-53). Abia în acest punct ajungând, putem privi la Dumnezeu în sus, cum se cuvine. Dar, abia după tot acest parcurs duhovnicesc, nu vom mai avea privirea celui deznădăjduit că nu poate să urce la Dumnezeu sau a celui ce se simte strivit de slava şi de atotputernicia Lui. Este, acum, privirea celui ce se bucură văzând Calea pe care va urca şi el, „tras” fiind de Domnul (cf. Ioan 12, 32). Iată dinamica mântuirii: Dumnezeu vine către noi, se coboară mai prejos de noi, pentru ca noi să ne putem uni cu El; apoi iarăşi urcă acolo unde Îi este locul (şi de unde, paradoxal, nici nu a plecat vreodată), dar nu de Unul singur, ci împreună cu noi. Ameţitor!
Pr. Constantin Sturzu
Sursa: doxologia.ro
