A voi sau a dori?

Discuţia noastră despre alegerea căii în viaţă trebuie să înceapă de la definirea cuvintelor „voinţă” şi „libertate”, de vreme ce toţi voim să fim liberi fără a greşi în libertatea noastră. Oamenii spun foarte uşor: „eu vreau” – fără să realizeze războiul care există între voinţă şi dorinţe. A voi şi a dori sînt lucruri principial diferite, dar, deşi majoritatea oamenilor sînt purtaţi de dorinţe şi nu de voinţă, totuşi le place să afirme că ei „fac ce vor”.

De ce este atît de important să definim voinţa în raport cu dorinţele? Tocmai pentru că voinţa este cîrma, iar dorinţele sînt „combustibilul” care pune în mişcare întreaga noastră făptură. Raportul dintre voinţă şi dorinţe pune în valoare starea de graţie a omului, care este Libertatea, sau o umbreşte, aruncîndu-l pe om în haosul pe care îl pricinuieşte neîncetata rotire a dorinţelor, care prin natura lor sînt mişcătoare, trăgînd fiecare în partea ei, astfel mişcînd şi clătinînd voinţa de care se află legate ca de un ţăruş. Dacă ar fi să ne închipuim plastic acest lucru, am putea compara dorinţele cu nişte cai care se rotesc în cerc, legaţi de stîlpul voinţei. Atît timp cît mersul cailor e armonios, voinţa rămîne nemişcată, oferind mişcării o rază perfectă, astfel încît alergarea cailor să pară un dans. Dacă însă unul dintre cai ar începe să alerge invers sau să se ridice în două picioare, atunci şi ceilalţi ar cădea pradă haosului, ajungînd să se tragă în toate părţile, pînă ar smulge stîlpul voinţei, tîrîndu-l aiurea.

Voinţa este ceva ce ţine de libera alegere şi de aceea este ceva propriu doar omului, nu şi animalelor, în timp ce dorinţele izvorăsc din instincte şi sînt legate de simţuri, fiind proprii atît oamenilor, cît şi animalelor. De pildă, atît oamenii, cît şi animalele simt dorinţa de a mînca, dar oamenii pot posti prin voinţă. Voinţa este partea superioară a sufletului uman, astfel că omul poate face alegeri care nu sînt dictate de dorinţe, spre deosebire de animale care sînt mişcate doar de dorinţe şi spaime. Omul face alegeri raţionale pe care le urmează – alegerile care se fac din pornirile dorinţelor sau sînt dictate de spaime îl apropie pe om de animal, abătîndu-l de la chemarea pe care o are în lume. Oamenii călătoresc fără să fie împinşi de foame sau frică. Oamenii desenează – o îndeletnicire care nu este vitală şi nu este pusă în legătură cu nici un instinct. Oamenii îşi fac haine înflorate – asta nu le face să ţină mai bine de frig. Tot aşa, oamenii se retrag în pustietăţi pentru a se ruga, fără a fi mînaţi de vreun pericol, renunţă la bogăţii şi slavă, asemenea lui Ioan Botezătorul şi milioanelor de sfinţi din toate timpurile. Şi toate aceste alegeri sînt rod al liberei voinţe cu care l-a înzestrat Dumnezeu pe om.

Care este principiul după care putem face alegerea corectă şi ce să facem dacă nici un înger nu vine să ne vestească cu hotărîre voia lui Dumnezeu, aşa cum le-a vestit-o lui Avraam, Zaharia şi altor drepţi? Aceasta este o întrebare-cheie pentru oricine, la care Sfînta Scriptură şi Sfinţii Părinţi au dat răspunsuri multiple şi aparent contradictorii, fapt care le face să pară acoperite cu o perdea de taină pentru ochiul omului modern. Dar aşa cum nimeni nu poate înţelege ceea ce nu cunoaşte, cunoaşterea presupunînd cercetare, este nevoie ca şi noi să ne aplecăm asupra studiului Scripturii şi al scrierilor patristice, pentru a găsi firul care leagă afirmaţiile aparent contradictorii cu privire la voinţă şi alegerile pe care le facem pentru a bineplăcea lui Dumnezeu şi pentru a împlini rostul în raport cu vremea şi oamenii în mijlocul cărora ne-a fost dat să trăim.

Ieromonah Savatie Baştovoi, Sindromul „Cesafac”, Editura Cathisma