100 de ani de la naşterea Patriarhului Teoctist

Puţini erau cei care auzeau o vorbă de evanghelie în limba dulce a Botoşanilor şi nu-şi dădeau seama cine este vorbitorul – Patriarhul de veşnică şi frumoasă amintire, Teoctist. Deşi plecase de mai bine de 50 de ani de pe plaiurile Moldovei şi se afla în inima Bucureştilor, sfinţia sa vorbea la fel ca în copilărie. Avea o vorbă dulce de la Tocileni, care umplea catedrala şi Reşedinţa Patriarhală.

Ne amintim cu drag de transmisiunile la televizor ale dum­nezeieştilor Liturghii de la Catedrala Patri­arhală, din anii ’90. Vorba boto­şă­neană, simplitatea predicii, fastul şi rigurozitatea slujirii liturgice, toate erau uşor de observat, chiar pentru cineva care nu era familiarizat cu des­fă­şurarea cultului liturgic al Bisericii Ortodoxe. Pentru noi, copii pe atunci, altceva ieşea în evidenţă – o bunătate ce iradia din faţă blajină. Ceva dintr-o icoană, deşi aveam să aflu peste ani că nu era uşor să fii un colaborator apropiat al Pa­triarhului – acesta fiind un om foarte exigent, aşa cum mărturisesc cei care au avut cinstea să-i fie alături.

Când zicea mama că la televizor „slujeşte Teoctistul“ eram prezent în faţa ecranului,  cre­zând că „Teoctist“ era cea mai înaltă funcţie a Bisericii. Nu înţelegeam eu foarte multe, dar era ceva biblic, liniştitor, în chipul şi vorba sa.

„Toderiţă al mamei“ – o viaţă pe calea Bisericii

Viaţa este cel mare dar a lui Dumnezeu pentru oameni. Indiferent unde vine pe lume un prunc, în palat ori în bordei, a­duce cu el bucurie şi speranţă. Paradoxal, într-o epocă în care majoritatea familiilor au unul sau doi copii, bucuria darului lui Dumnezeu se trăieşte mai intens acolo unde vine şi al treilea, al patrulea şi aşa mai departe. Sunt noţiuni pe care omul contemporan le-a cam pierdut, dar care au fost trăite deplin de către părinţii şi buni­cii noştri. Gândul la o familie numeroasă ne sperie, de cele mai multe ori. Însă, oare la ce se gândeau înaintaşii noştri?

Dumitru şi Marghioala Ară­paşu din Tocilenii Botoşanilor, în urmă cu exact o sută de ani, se bucurau de un nou dar al lui Dumnezeu – Toader, pe care l-au alintat Toderiţă. Într-o fa­milie cu zece copii a văzut lumina zilei viitorul monah, e­xarh, ar­hiereu, rector, arhiepiscop, mitropolit şi apoi Patriarh Teoc­tist. În toate funcţiile pe care le-a împlinit a purtat cu sine moştenirea credinţei primite de acasă, de la mama şi de la tata.

Anii şcolii primare, petrecuţi cu învăţătorul Gheorghe Ro­ma­nescu, căruia i-a purtat o recunoştinţă veşnică, biserica din satul natal, locurile copilăriei, toate le-a purtat cu dânsul până la mormânt. Trecut prin şcolile teologiei, prin experienţa administraţiei bisericeşti în timpul  crunt al ateismului comunist, valorile după care s-a coordonat au fost, după cum îi plăcea să mărturisească, cele învăţate de acasă: „Cum aş putea să nu-mi arunc privirile minţii la tulpina odraslei mele trupeşti, la părinţii mei, ţărani săraci şi neştiutori de carte? Amintirea lor duioasă, cu podoabe sufleteşti, cu truda lor jertfelnică de a ne creşte fără nicio vătămare pe noi, copiii, zes­trea lor de suflet, a fost po­văţuirea mea în viaţă. Monah, preot sau arhiereu, nu am în­cetat să fiu Toderiţă al mamei“.

Teoctist monahul, ierodiaconul şi ieromonahul

Viaţa curată a românului de la ţară a făcut ca Toderiţă să devină, mai târziu, Teoctist. În Duminica Tomii a anului 1928, doi tineri străbăteau colinele Botoşanilor spre Mănăstirea Vorona. Cu dorul călugăriei, copilul de la Tocileni a schimbat pentru toata viaţa „cămeşa şi iţarii“ cu hainele călugăriei. Vorona şi apoi Bistriţa Neam­ţului i-au fost casă: „Voiam să învăţ carte, iar seminarul era Cernica, aici, lângă Bucureşti. Am plecat dimineaţa, cum am putut de la Vorona şi am înnoptat la Bistriţa, la Piatra Neamţ. Era sâmbătă seara şi trebuia să înceapă vecernia. Un călu­găr m-a întrebat: ştii să baţi toaca? Şi m-am dus şi am bătut, cum învăţasem la Voro­na. Stareţului Ghenadie îi plă­cea foarte mult să audă glasul toacei. Se aşeza pe un scaun pe cerdac şi asculta, apoi mergea la slujbă. Aşa a fost şi atunci. Cine a bătut în seara asta toa­ca? Un musafir care merge la Bucureşti, au răspuns călu­gării. Păi, să-l trimiteţi un pic la mine. Şi aşa am rămas pentru ani buni la Bistriţa“.  Tot  aici a primit numele de Teoc­tist.  Peste ani, cu şăgălnicie  îşi amintea cum a ajuns să fie numit aşa: „Aş fi dorit să port în călugărie numele Teodorit. Găsisem în cronica mănăstirii Bistriţa numele unui ierodiacon care scria foarte frumos, Teodorit, din secolul trecut, monah învăţat, trăitor în Hristos şi bun slujitor. Am transmis prin cineva dorinţa mea stareţului Ghenadie care, primind din mâna mea foarfeca, a tăiat din părul meu zicând: Se tunde robul lui Dum­nezeu, fratele nostru Teoc­tist, monah, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. Şi aşa mi-a rămas numele!“.

De la Bistriţa la Iaşi, de la Iaşi la Bucureşti, monahul şi apoi diaconul Teoctist s-a aflat pe calea Bisericii. La 4 ianuarie 1937, Mitropolitul Pimen Geor­gescu al Moldovei a aprobat hirotonia monahului Teoctist în treapta de ierodiacon. A fost hirotonit de către arhiereul Ila­rion Băcăuanul, în Biserica Pre­cista din Roman. Apoi, în anul 1940 s-a înscris la facul­tatea de teologie din Bucureşti, pe care a absolvit-o în anul 1945, primind calificativul „Mag­na cum laude“. Lucrarea de licenţă a fost susţinută în cadrul Catedrei de Liturgică, sub conducerea marelui  profesor liturgist Petre Vintilescu, aşa explicându-se dragostea pen­tru slujirea frumoasă a sfinţiei sale.

Între timp, a fost transferat la Catedrala Mitropolitană din Iaşi. La picioarele Sfintei Pa­ras­cheva a fost hirotonit iero­monah, de Buna Vestire a anului 1945, de către arhiereul Va­leriu Botoşăneanul.

Arhiereu al lui Hristos

Apropierea sufletească manifestată faţă de Patriarhul Iusti­nian Marina avea să schim­be viaţa părintelui Teoc­tist. La 28 februarie 1950, Înaltpreacu­viosul Arhiman­drit Teoctist Ară­paşu era ales de către Sfân­tul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în slujirea de episcop-vicar patriarhal, cu titlul de „Botoşăneanul“.  A fost hirotonit în treapta arhieriei la 5 martie 1950, în Catedrala „Sfântul Spiridon-Nou“ din Bu­cureşti, de către Patriarhul Ius­tinian, Mitropolitul Firmi­lian al Olteniei şi Episcopul Che­sarie al Dunării de Jos. So­sit în capitală, la o nouă slujire, a deţinut mai mul­te funcţii: secretar al Sfântului Sinod şi rector al institutului teologic, conducând diferite sectoare din cadrul Administraţiei Patri­arhale.

Viaţa era să îl poarte în America, dar Dumnezeu a avut alte planuri cu el. În aprilie 1963, Congresul Episcopiei Ortodoxe Române din America l-a ales în postul de Episcop de Detroit, iar Sfântul Sinod a a­pro­bat alegerea. Însă, autori­tă­ţile au împiedecat ca Arhie­piscopul Teoctist să ajungă la turma încredinţată în America şi Canada. A luat drumul Ora­dei, 1969 – decembrie 1970, a­poi a mers la Craiova până în anul 1977, când avea să se în­toarcă acasă, în Moldova.

Mitropolit al Moldovei şi Sucevei

„Toderiţă al mamei“, la 25 septembrie 1977 a fost ales în slujirea de Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Sucevei. În plină epocă comunistă, Mitropolitul Teoctist a continuat o activitate ce o mai desfăşurase aici între anii 1945 -1950. Autorităţile interziceau orice mişcare în sânul Bisericii, iar Comisia Monumentelor Is­to­rice nu mai permitea conti­nuarea  lucrărilor la şantierele deja deschise. Cele mai importante monumente istorice din Iaşi erau condamnate pieirii: „«Sfinţii Trei Ierarhi», Golia, Cetăţuia şi Galata se dărâmau. Ce aveam de făcut? Am mers la autorităţile de stat, le-am spus care era situaţia şi le-am cerut ajutor. Mi s-a spus că dacă nu le cerem bani şi materiale, putem să lucrăm. Şi am lucrat cum am putut, cu mari sacrificii!“, îşi amintea patriarhul într-un interviu.

Nu numai în plan arhitectonic s-a lucrat în acea perioadă la Iaşi, ci şi pe plan cultural, teologic şi duhovnicesc. Mitropolitul Teoctist a fost şansa multor monahi şi monahii din mănăs­tirile Moldovei. Încercaţi de  către decretul 410, mulţi monahi tineri au fost trimişi la cursurile de muzeo­grafi, cu scopul de nu fi depăr­taţi de mănăstiri. În plus, pentru multe monahii scoase din mănăstiri s-a implicat să le găsească de lucru în localităţile apropiate metaniei lor. Pe plan cultural au văzut lumina tipa­rului mai multe cărţi de căpă­tâi pentru teologia româ­neas­că. „Mitropolitul Iacob Putnea­nul“ – Mănăstirea Neamţ, 1978, „Sfântul Vasile cel Mare în evlavia credincioşilor orto­docşi români“ şi „Mitropolitul Dosof­tei, ctitor al limbajului liturgic românesc“  – 1980, „Dum­neze­iască Liturghie“ a Mi­tropolitului Dosoftei – 1980, acestea sunt doar câteva dintre titlurile care au fost tipărite la Iaşi. Cu toate aceste activităţi solicitante, şi-a îndreptat aten­ţia şi spre satul natal. Pe locul „bisăricii din păpuşoi“,  în anul 1984, în plin regim comunist ateu, mitropolitul a înce­put construirea unei bi­serici de zid, cu hramul „Naşte­rea Mai­cii Domnului“, în satul natal Victoria.

Buna slujire în Moldova, dar şi contextul politic şi social au făcut ca Mitropolitul Moldovei Teoctist să fie ales a fi cel de-al cincilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Teoctist – Patriarhul românilor

Cu siguranţă, activitatea unui patriarh nu încape pe un petic de ziar, însă vom încerca să amintim câteva fapte care, din smerenia Patriarhului Teoctist, nu sunt cunoscute de foarte mulţi dintre noi. În toam­na anului 1986, Colegiul Elec­toral Bisericesc alegea în scaunul patriarhal pe Mitro­politul Moldovei Teoctist, în vârstă de 71 de ani. Poate mulţi au fost sceptici privitor la acea numire, din pricina vârstei celui ales. Însă, timpul a demonstrat că a fost persoana providenţială care a ştiut să se jertfească pe sine ca persoană istorică, în schimbul binelui întregii Biserici.

În puţinele cuvinte despre sine dintr-un interviu, Patriarhul Teoctist amintea despre greutăţile prin care a trecut pentru salvarea unor importante monumente istorice din Bucureşti: „În 1986, când Sfântul Sinod m-a chemat la slujirea patriarhală, am găsit Biserica Sfântul Spiridon Nou cu zidurile Altarului în primej­die de a se dărâma, din pricina lucrărilor de construire a metroului. Chiar în noaptea Sfintelor Paşti, zidurile s-au prăbuşit. Am simţit atunci o mare tristeţe (…) Dumnezeu m-a luminat atunci şi mi-a scos în cale un suflet credincios, pe cunoscutul inginer Suman, care conducea lucrările de construcţii ale căminului studen­ţilor facultăţii noastre de teologie. Cu sprijinul acestuia şi cu dăruirea familiei de arhitecţi Constantin Pavelescu, am consolidat şi refăcut aceas­tă frumoasă biserică, iar pictorul I. Samoila a restaurat admirabila pictură a celebrului Gh. Tattarescu. Dacă nu se intervenea urgent şi cu curaj, n-am mai fi avut astăzi această adevărată catedrală în Bucu­reşti. Aşa s-a întâmplat la mai multe biserici ale capitalei… unde a vrut Dumnezeu!“.

Sunt printre puţinele cuvinte în care Patriarhul Teoc­tist a vorbit despre realizările sale. Modestia şi smerenia care l-au caracterizat au făcut ca multe dintre marile realizări din timpul păstoririi sale, atât în anii comunismului, cât şi după anul 1990, să le atribuie colaboratorilor săi. Şi, nu au fost puţine.

A lăsat în urmă o Biserică dinamică şi puternică, deşi el a preferat să fie condamnat de către generaţiile următoare, aducându-i-se  învinuiri, de multe ori, dincolo de realitate. A tăcut. A fost demn până la capăt. Şi-a asumat vitregia istoriei, cu gândul la tânăra Biserică care a început să înflorească după anul 1990. Ceva mai trebuie reţinut: generaţiile de ierarhi, profesori de teologie, preoţi, monahi şi monahii, inte­lectuali şi credincioşi simpli, care astăzi fac cinste Bisericii, toţi sunt rodul jertfei personale a Patriarhului Teoctist.

Dacă ar trebui să rezumăm trăsăturile fundamentale ale vieţii patriarhului, ce am putea spune? O viaţă de om într-o frază: de la Toderiţă al mamei, până la Teoctist Patriarhul, drumul a fost închinat lui Dum­nezeu şi jertfit pe altarul poporului român ortodox.

Nicolae Pintilie