„Arta” vrăjmaşului de a ne strica bucuria
Există şi aici o „artă” a vrăjmaşului de a ne strica bucuria. De obicei, când avem mai multă bucurie în noi, realitatea se ridică împotriva noastră şi ne loveşte. Când tu pleci de la Sfânta Liturghie bucuros, acasă cineva te necăjeşte (sau o vecină, sau altcineva) ca să-ţi strice toată bucuria. Şi atunci zicem în noi înşine: „Trebuie s-o duc şi pe ea la biserică”. Te cerţi cu ea şi îi spui că e rea pentru că nu merge la biserică. Ea o să-ţi zică peste gard: „Şi tu? Degeaba te duci la biserică pentru că eşti tot rea ca mine”. Şi iată cum încetăm să mai fim martori bucuriei noastre.
Şi atunci, ce să fac, Doamne? Pot să fac ceva, pot să-l iau părtaş pe omul cel ascuns din aproapele meu. Noi niciodată nu vom fi desăvârşiţi sau, dacă devenim, nu vom fi conştienţi că suntem desăvârşiţi. Cu ajutorul lui Dumnezeu vom vedea întotdeauna partea mai rea din noi şi realitatea stârneşte în noi artea aceasta rea. Dar eu trebuie să învăţ arta de a-mi păstra bucuria. Cum? Intorcându-mă tot timpul spre cei răi cu partea mea bună. Dacă eu mă întorc spre cel rău cu partea mea rea, este ca şi când aş îndrepta ruptura din umbrelă spre ploaie. Aşa că, eu trebuie să fac întotdeauna o mişcare lăuntrică prin care să mă ntorc cu partea mea bună spre aproapele meu.
Eu ştiu că acesta, de exemplu, nu mă ascultă niciodată, că întotdeauna face invers decât mine. Ce voi face? Voi înceta să-l cert şi voi încerca să-l rabd aşa cum este rugându-mă: Tu, Doamne, să ai milă de el cum ştii tu şi de mine ca să fiu martorul bucuriei mele în viaţa lui. Aşa, încet-încet, Dumnezeu va lucra în persoana respectivă mult mai mult decât lucrăm noi cu vorbele noastre, Pentru că noi în clipa în care îi atragem atenţia că face ceva rău suntem iritaţi şi n-o facem cu iubire, ci îl judecăm. Judecându-l am pierdut harul. Aşa e porunca: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Matei 7,1). Iertaţi şi vi se va ierta vouă. Dar cum să iert, pentru că într-adevăr mi-a greşit?! Tocmai pentru că mi-a greşit eu va trebui să-l iert pe aproapele meu! Dar eu nu pot să iert. Ce voi face? Voi zice cu gura mea: „Doamne, eu vreau să iert, vino Tu în mine şi lucrează iertarea mai departe, dă-mi puterea să iert!”. Aşa vom vedea minuni. Eu nu pot să fac minuni cu puterea mea. Cel care face minuni e Dumnezeu. De ce oare nu face Dumnezeu minuni la tot pasul? Pentru că nu află la tot pasul oameni care să-l primească. El lucrează numai prin oameni, dar mai nimeni nu-l primeşte, pentru că noi toţi luăm hotărârea să facem noi singuri minunile.
Să ne întoarcem la izvorul bucuriei: Sfânta Liturghie. Sfânta Liturghie lucrează aşa cum lucrează inima în organismul nostru: adună sângele plin de toxine şi îl trimite la plămâni, îl oxigenează şi apoi îl trimite – curat – prin tot organismul. Aşa facem şi noi în Domnul: ne adunăm cu toţii , din toate colţurile, ne unim cu El în Biserică, îl sărutăm, ÎI primim („Am primit Duhul Cel Ceresc” cântăm la fiecare Sfântă Liturghie), ÎI mâncăm. Totul este atât de simplu… Să nu zicem aşa, ca papagalul, ci să zicem: „Doamne, L-am primit, dă-mi să simt!”. Şi iată, L-am primit şi plec cu El acasă!
Şi iar mă otrăvesc de toate otrăvurile din jurul meu, iar mă duc la Biserică, iar mă spovedesc, iar mă împărtăşesc, iar primesc Duhul Cel Ceresc pe Care ÎI cerem, Îl chemăm mereu şi mereu. Iată taina meşteşugului bucuriei: să facem din fiecare clipă o epicleză, adică să chemăm Duhul Sfânt. Cu cât Îl vom chema mai mult pe Dumnezeu, cu atât El va veni. Dumnezeu vine la chemare. Putem să lăsăm pâinea şi vinul pe Sfânta Masă cât vrem noi, nu se transformă singure. Trebuie ca părintele să cadă în genunchi, să ceară venirea Duhului Sfânt, să trimită Dumnezeu Duhul Sfânt peste Cinstitele Daruri şi peste noi, care suntem acolo, ca să le transforme în Trupul şi Sângele Său iar pe noi să ne transforme, să ne învrednicească să-l primim în noi. Tot aşa,
Dumnezeu nu va veni în viaţa mea să-mi transforme fiecare clipă in bucurie, dacă nu-l chem, pentru că nu dă buzna în darul libertăţii pe care ni l-a făcut.
Noi dăm buzna, noi ne ducem şi spunem: te învăţ eu cum e bine; le spunem şi copiilor noştri şi vecinilor noştri cum e bine Nu facem nimic însă! Dar, dacă îl chemăm pe Dumnezeu, El vine şi atunci vom fi chemaţi şi noi de cei din jurul nostru. Sigur că trebuie să ne învăţăm copil i ce-i bine şi ce-i rău, dar întotdeauna şi când îi învăţăm pe copii , şi când îl certăm pe aproapele, să-l punem pe Dumnezeu înainte. Să facem din întâlnirea noastră cu oricine, întâlnirea cu El. La început pare foarte greu, dar vă garantez că în două săptămâni va fi bucurie mare în orice casă.
Monahia Siluana Vlad, Meșteșugul bucuriei, Cum dobândim bucuria deplină, ce nimeni n-o va lua de la noi, Editura Doxologia, 2009
