LUPUL ŞI CÎINELE – Jean de la Fontaine

Un lup numai piele şi os,
se-ntîlni cu un dulău foarte frumos.
Durduliu, fălcos, cu ceafa lată –
mamă, ce i-ar fi sărit la beregată,
dacă nu s-ar fi temut c-o să iasă tăvălit.
Aşa că lupul îl abordă smerit,
că ce bine-arată, ce mină-nfloritoare
şi ce ţinută distinsă are.

-Depinde numai de tine
să fii şi tu rotofei ca mine.
Lasă naibii codrul, ce, eşti prost
s-o ţii tot într-un post?!
Tu şi toată haita sunteţi nişte jigăriţi,
vai de capu’ vostru de nenorociţi!
Crăpaţi de foame întreaga viaţă,
că nu vă pune nimeni o strachină,
colea, în faţă.
Fă ce fac şi eu
şi n-o să-ţi mai fie deloc greu.

-Păi, şi ce-aş avea de făcut anume?
-Mai nimic: latri la lume –
la cerşetori, la şleahta răpănoasă,
da’ niciodată la cei din casă!
Trebuie să te guduri la stăpîna,
iar stăpînului, să-i lingi mîna,
iar în schimb, el îţi dă oase,
împieliţate, frumoase,
başca zgrepţănări drăgăstoase.

Lupul deja se visa boier
şi era într-al nouălea cer,
cînd, cum mergeau ei, la o cotitură,
vede, la gîtul cîinelui, o rosătură.

-Auzi, dulăule, da’ ce-i cu urma aia lată?
-Bah, o nimica toată!
-Nimica-nimica, da’ de unde vine?
-E-un fleac, o bagatelă, vezi-bine!
-O fi, dar bănuiala începe să mă ardă!
-Ei bine, da, e de la zgardă,
de la lanţul cu care sunt legat.
-Legat? Cum adică?
Nu poţi să fugi în lung şi-n lat?
-Păi, nu prea… Dar ce contează!
-Ba foarte contează, dă-mi voie!
De-aşa strachină cu oase n-am nevoie
nici de-ar fi de foame-n paişpe să mă rup!

Zicînd astea, jupînul lup
îl lăsă pe dulău în drum,
o luă la fugă – şi fuge şi-acum.