Despre îndreptare și întrebări la Spovedanie

Ne aflăm pe cărarea cea strâmtă a Postului Mare, presărată cu anevoioase lupte menite să ne dezrobească de patimi. Pe lângă rugăciune, fapte bune, apelăm mai des la taina mare și sfântă a Pocăinței, curățindu-ne ființa de tot ce ne desparte de voia și iubirea preamilostivului Dumnezeu, ca să întreţinem în noi necontenit dorul către desăvârşire şi aspiraţia de a ne asemăna, pe cât ne stă în putere, cu Dumnezeu.

Una din problemele cu care cred că s-a confruntat orice duhovnic este modul în care credincioșii își spun păcatele. Unii, mai zeloși, din dorința unei mărturisiri complete, apelează la îndreptarul de spovedanie – un fel de chestionar ce-i ajută să parcurgă în amănunt diferitele modalități omeneşti de a greși. Există numeroase astfel de broșuri, compuse de duhovnici proveniți din rândul monahilor sau al preoților de mir. În plus, în Molitfelnic, la rânduiala Tainei Spovedaniei, preotului i se oferă un scurt ghid, care să-i faciliteze cercetarea corectă a penitentului aspirant la „botezul lacrimilor”. Este sau nu de folos să recurgem la această modalitate de a ne spovedi, lecturând lista de păcate din respectivele cărți? Unii spun că da, alții, dimpotrivă, arată o serie de neajunsuri decurgând dintr-o asemenea practică.

Îndreptarul de spovedanie ajută sau încurcă?

Consider că un aspect pozitiv incontestabil rezidă în faptul că, aflați în fața înşiruirii detaliate a greşelilor posibile, vom reuşi să ne facem un examen de conștiință extrem de minuţios. Am putea descoperi, bunăoară, păcate uitate ori ascunse, săvârșite fără a ști că respectivele fapte constituie abatere. Se conturează totuși un impediment deloc neglijabil în utilizarea îndreptarelor de spovedanie: îngrădirea libertății noastre. Fiecare dintre noi, săvârșind un păcat, îl „personalizăm”, înfăptuindu-l într-un anume context, stare, predispoziție interioară, așa încât ghidul ar trebui doar să ne atenționeze asupra lui, iar noi, trecându-l pe o hârtie, să-l mărturisim ținând seamă tocmai de factorii enumerați anterior. Altfel, spovedania se va preschimba într-o înșiruire rece, formală, a greşelilor noastre, lipsindu-ne participarea afectivă, emoția, părerea de rău, dar, îndeosebi, truda de a ne analiza viața interioară, cu scăderile ei inerente. O banală citire a îndreptarelor de spovedanie evidenţiază încă un aspect semnificativ: unele, prezentând detaliat diverse păcate, riscă să smintească sau chiar sugerează ele însele săvârșirea lor. Dornici de a se spovedi „ca la carte, după pravilă”, o serie de credincioși iau un îndreptar și, ajunşi înaintea duhovnicului, abuzează uneori de timpul ori de răbdarea lui, făcând o lectură searbădă a tot ce scrie acolo. În atare situație, nu simpla înșiruire a unor evenimente „eficientizează” spovedania: dacă nu participăm cu toată ființa la mărturisirea păcatelor, ci ne rezumăm la a le rosti doar cu buzele, riscăm s-o transformăm într-o inculpare lipsită de eficiență.

Este bine să ți se pună întrebări la spovedit?

O altă problemă privitoare la Taina Pocăinţei este legată de obiceiul duhovnicilor de a pune sau nu întrebări. În genere, se cuvine să ne mărturisim greşelile fără a aștepta să fim chestionați. Preotul, uneori, se folosește de întrebări ca să se lămurească asupra gravității păcatului, a intensității lui, dar niciodată spre a-și împlini anumite curiozități ori interese. Şi aici părerile se arată împărțite: unii consideră necesară chestionarea penitentului, alții, dimpotrivă, n-o încurajează. Bunăoară, Sfântul Nicodim Aghioritul afirmă clar: „duhovnicul nu este dator să întrebe pe cel care se mărturiseşte ce a făptuit…, ci însuşi cel care se spovedeşte trebuie să-şi mărturisească de la sine păcatele ca să capete iertare pentru ele”. Există situații când creştinii, fie din lipsa examenului de conştiinţă, fie tocmai din pricina gravităţii greşelilor comise, vor aştepta ca părintele să-i întrebe. Să precizăm, însă, că nu se cuvine să aibă reţinere faţă de duhovnic, ci numai faţă de păcat. În sprijinul preotului vine lungul formular de întrebări din Molitfelnic, instrucţiunile tipiconale arătând: „şi aşa să-l întrebi pe el cu de-adinsul pe rând, una câte una şi să-l aştepţi până când va răspunde la fiecare întrebare”. Se conţin aici şi întrebări privitoare la dreapta învăţătură a Bisericii, de la care nu trebuie să se abată cel ce se spovedeşte; însă tocmai fiindcă ele se perpetuează din perioada creştinismului primar, considerăm bine venită o diortosire canonică a lor. În numeroase cazuri, părintele duhovnicesc va fi nevoit să pună întrebări, mai ales în urma constatării că fiul, fiica duhovnicească nu este în stare să-şi facă mărturisirea cursivă din diferite motive. Pe aceştia se cuvine să-i ajute prin întrebări potrivite, în continuarea spuselor lor. Dacă credinciosul nu ştie cum să înceapă destăinuirea, următoarele întrebări pot viza datoriile elementare şi greşelile cele mai obişnuite pe care creştinii de o stare cu el le săvârşesc frecvent. Duhovnicul încearcă să determine motivele şi scopul săvârşirii păcatelor, să afle căile prin care a pătruns în fiinţa penitentului şi raportul în care se găseşte cu voinţa, mai ales dacă este un penitent pe care nu-l cunoaşte.

Am încercat să expun câteva aspecte legate de Taina Spovedaniei, dorind să evidențiez că a merge la spovedit nu reprezintă împlinirea unei simple tradiții, ci este un proces complex prin care urmărim să ne tămăduim de rănile pe care păcatul ni le-a lăsat în suflet. Înțelegerea și împlinirea corectă a acestui act mântuitor rezidă din faptul că Ortodoxia nu recunoaște altă cale de însănătoșire din boala pe care o produce păcatul.

Arhim Mihail Daniliuc