Domnului Cristian, cu drag…

Așa cum era de așteptat, rezultatul înscrierilor la ora de Religie a declanșat apariția mai multor articole pro și contra. Lucru bun, pentru că din astfel de exprimări de opinii putem avea rezultate constructive.

Fără a avea pretenția că fac zilnic o revistă a presei, atenția mi-a fost atrasă în ultima perioadă de mai multe articole ale aceluiași autor, domnul Cristian Tudor Popescu. Evanghelia după Sfântâniță, Iisus și-a ținut mama la ușă sau Pentru spălare de bani nu te ia DNA sunt doar câteva articole, explicit împotriva noastră.

Că sunt opinii critice la adresa slujitorilor Bisericii, este de înțeles. Cu toții parcurgem traseul acestei vieți, iar drumul nu este ușor. Clerici sau laici, avem zile bune, dar și rele, avem căderi, dar și ridicări – sau invers. E bine să ne sesizăm greșelile unii altora și să încercăm să le reparăm în duhul iubirii pe care ne-o dă filiația divină, dar nu e bine să râdem toată ziua unii de alții sau să ne punem, implacabil, la zid. Așa trebuie să ne ajutăm și să ne vindecăm reciproc și așa îmi place să cred că dorește și domnul Cristian, atunci când sancționează slujitorii altarelor care greșesc flagrant.

În schimb, mă nedumerește încrâncenarea față de Biserica Ortodoxă ca instituție și față de Bunul Dumnezeu. A te declara, chiar și stilistic vorbind, un slujitor al Necuratului, arată multă înverșunare. De unde vine? Cum s-a produs această revoltă față de Creator? Pun aceste întrebări, pentru că refuz să cred că domnul Cristian a fost așa dintotdeauna. Noi, oamenii, avem uneori pe traseul vieții această rupere, trecere de la gingășie la abrutizare. În spatele oricărui păcătos stă un copil ce a fost cândva inocent, spunea un părinte. Parafrazând, întreb: unde este pruncul Cristian? Ce s-a întâmplat cu el, de este atât de pornit?

Fără a avea privilegiul unei discuții directe cu autorul articolelor și bănuind că aparține unei familii cu rădăcini în Biserica Ortodoxă, îndrăznesc să fac câteva presupuneri.

Poate că pruncul Cristian a fost, undeva pe parcursul vieții, lovit în inocența sa. De vreun coleg, de vreun preot, de vreun vecin. Cu mulți ani în urmă, în perioada comunistă, când am avut „nebunia” de a opta pentru studiul teologic în defavoarea unei cariere politice promițătoare (îmi citez fosta dirigintă), exersam polemica împreună cu un amic de la bloc ce era în rolul ateului, iar eu în cel al credinciosului. După o sumedenie de argumente pro și contra, adversarul mi-a mărturisit că, de fapt, crescuse în altarul unei biserici, dus de bunica sa. Numai că, într-o zi, când se juca pe gardul cimitirului de lângă casa bunicii, a văzut o ceartă violentă între doi oameni pe care îi întâlnea mereu în biserică. Faptul că acești oameni, care în biserică păreau evlavioși, iar în cimitir erau violenți, a produs în suflețelul lui o rană atât de mare, încât l-a blocat într-un  ateism declarat.

Poate că în căutările firești ale tinereții, nu a primit sfatul bun. O altă amintire, de această dată din perioada studenției: eram la niște prieteni din Grozăvești și pregăteam o lucrare de seminar la Vechiul Testament. Ca student la Teologie, fiind o raritate în căminele studențești ale timpului, s-a dus vestea. Un renumit ateu, student la Filosofie, m-a provocat la o polemică transformată imediat într-o dezbatere publică în toată regula, cu audiență numeroasă și cu moderator, un student evreu la Istorie. Nu finalul dezbaterii contează, ci faptul că din acel moment, de fiecare dată când ajungeam în acel cămin, colegul de la Filosofie mă bombarda cu nenumărate întrebări. În final, l-am întrebat și eu ce vrea cu adevărat, iar el mi-a spus că, de fapt, Îl caută pe Dumnezeu, dar nu își poate explica logic existența Lui. Îl căuta doar cu mintea, nu și cu inima.

Poate că activitatea ziaristică își pune amprenta prea mult pe sufletul domniei sale. Ceva de genul dirty jobs, în sensul că vezi și auzi, ca jurnalist, multe răutăți, iar acestea te pot înrăi. Cu ani în urmă, ca preot în Spitalul Maternitate din Iași, trăiam multă bucurie pentru că vedeam zilnic copii născându-se, iar patologia ginecologică nu era atât de violentă. Într-o zi însă, când am fost invitat la un serviciu religios în Spitalul de Urgențe, am plecat eu însumi aproape bolnav de câtă suferință am văzut.

La trei presupuneri, lansez trei posibile soluții:

Nu blamarea unei categorii sociale sau a unei instituții este soluția în cazul în care ai fost smintit de cineva/ ceva. Din aceeași categorie socială unde poți găsi oameni care „aidoma uriaşelor reţele comerciale, încearcă să-şi fabrice noi generaţii de clienţi, care să se adape cu apă sfinţită, să pupe moaştele şi grebla părintelui”, fac parte și părintele Stăniloae sau părintele Arsenie Papacioc sau toți martirii creștini din închisorile comuniste. Sunt preoți care greșesc, dar și preoți devotați, așa cum în orice domeniu găsești buni sau răi. Sunt toți oamenii de presă buni? Dacă sunt ziariști care nu fac cinste acestei bresle, ce facem? Desființăm presa? Introducem cenzura? Ridiculizăm în bloc și la nesfârșit jurnaliștii și Jurnalismul?

Creștinismul nu (doar) se comentează, el se trăiește. E foarte simplu. Mântuitorul Iisus Hristos recomandă o cale. Nu obligă. Ar fi atentat la libertate, de aceea nu este mântuire cu forța. Cine vrea să meargă pe această cale, e liber să o facă. Cine nu, de asemenea. Dar! Dacă spui că mergi, atunci trebuie să intri în traseu, altfel ești pe lângă drum; apoi, la fel de grav este să refuzi calea, fără a ști măcar ce presupune dar să spui că este rea. În primul caz e ca și cum eu, preot, aș vrea să port pe umeri stetoscopul medicului, dar nu calc pe la Universitatea de Medicină ca student; în al doilea, e ca și cum nici măcar nu îmi pasă de stetoscop și desființez arta vindecării.

Dacă  vreți să înțelegeți lucrurile bine, trebuie să le priviți din interior, iar asta înseamnă să vă intereseze viața creștină, așa cum este ea. Începeți prin a o căuta sincer, a vă găsi un îndrumător, un duhovnic. Sigur veți găsi omul care trebuie. Numai să vreți și să căutați. Apoi, începeți a practica. Nu este performanță fără antrenament, nu știi cât de bună este Cina dacă nu guști din ea dar, atenție!, la Cină sunt și reguli. Ca oriunde, de altfel.

Dacă însă, ca persoană, nu dați doi bani pe Biserica Ortodoxă, e în regulă. Biserica nu vă condamnă irecuperabil, ci vă așteaptă oricând, cu brațele larg deschise: Iată, stau la ușă și bat… (Apocalipsă, cap. 3. v 20). Dar, ca ziarist, respectați-o ca pe orice altă instituție legitimă a Statului. Fiți dur cu derapajele, dar la fel de apreciativ cu cele bune. Desființați astăzi în articol pe slujitorul care greșește, dar faceți mâine un laudatio slujitorului care este demn și cinstit. Altfel, este incorect ca om și neprofesionist ca ziarist, atâta timp cât vă considerați o voce media imparțială.

Schimbarea începe cu noi. Dacă mă întristez de războaie, să fiu în primul rând eu un om al păcii. Nu voi opri luptele, dar în lume va fi un om mai puțin violent. Adică eu. Nu e mult, dar tot e ceva. Poate că, afară de textele biblice invocate într-unul dintre articole, ar fi bine să reflectați și la alte cuvinte spuse de Mântuitorul: Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat (Matei capitolul 6, versetul 22). Nu ajută nimănui să  Aveți ceva cu BOR. În primul rând dumneavoastră. Vă hrăniți o ură care nu vă aduce niciun beneficiu.

P.S. Probabil că aceste rânduri nu vor fi citite de domnul Cristian. Dacă, totuși, se va întâmpla asta, îl invit să mă contacteze pentru a-l pune în legătură cu Cristina și Cătălin, dragii mei fini din București, pentru a asculta o poveste despre cunoaștere și acceptare. Iar dacă va ajunge prin Iași, îl invit să luăm un prînz la cantina din parohia unde slujesc, cantină prin care oferim hrană celor mai necăjiți și unde, de regulă, îmi invit prietenii. Aici vom sta la masă și vom vorbi tot despre cunoaștere și acceptare.

Pr. Radu Brînză