18 martie – Sfântul Chiril al Ierusalimului
Cel între sfinți Părintele nostru Chiril al Ierusalimului (315-386) a fost un teolog remarcabil și arhiepiscop al Ierusalimului în perioada timpurie a Bisericii. Este sărbătorit în Biserica Ortodoxă la data de 18 martie.
Se știu puține despre viața sa înainte de a deveni episcop; indicarea anului 315 ca an al nașterii sale reprezintă doar o simplă presupunere. Se pare că a fost hirotonit diacon de Episcopul Macarie al Ierusalimului în jurul anului 335 iar preot 10 ani mai târziu de către Maxim. Având o fire împăciuitoare, înclinată către reconciliere, a avut la început o poziție relativ moderată, dar categoric împotriva arianismului, dar (spre deosebire de câțiva dintre contemporanii săi ortodocși) câtuși de puțin doritor de a accepta intransigentul termen de homoousios (cosubstanțial). Separându-se de mitropolitul său Acachie de Cezareea, adept a lui Arie, a trecut de partea eusebienilor, „aripa dreaptă” a partidului conciliator post-niceean, intrând astfel în conflict cu ierarhul său, conflict agravat și de invidia acestuia provocată de importanța atribuită de Primul Sinod de la Niceea diocezei Sf. Chiril.
În 358, un conciliu ținut sub autoritatea lui Acachie, l-a îndepărtat pe Sf. Chiril, silindu-l să se retragă în Tars. La vremea aceea fusese oficial însărcinat să vândă proprietatea bisericii pentru a-i ajuta pe săraci, deși adevăratul motiv s-a dovedit a fi faptul că Sf. Chiril propovăduia în catehezele sale doctrina niceeană și nu cea ariană. Pe de altă parte, în anul următor, Sinodul de la Seleucia, la care Sf. Chiril a fost prezent, l-a condamnat pe Acachie. În 360, sub influența tribunalului prezidat de mitropolit, Sf. Chiril a fost din nou trimis în exil până la urcarea pe tron a lui Iulian Apostatul, care i-a permis să se întoarcă. Dar împăratul arian Valens l-a surghiunit încă o dată în 367, după care a fost lăsat în pace până la moartea sa, autoritatea sa fiind confirmată de Primul Sinod de la Constantinopol (381) la care a fost prezent. În cadrul acestui sinod, el a acceptat termenul de homoousios, convingându-se în cele din urmă că nu există o alternativă mai potrivită.
Deși la început scrierile sale teologice erau oarecum vagi în exprimare, fără îndoială, ele reflectau poziția sa de adept al ortodoxiei niceene. Chiar dacă evită controversatul termen de homoousios, el sugerează ideea în multe paragrafe care exclud formula patripasiană, sibeliană și ariană „A fost o vreme când Fiul nu exista”. În altă parte el adoptă poziția Părinților Răsăriteni punând accentul pe libertatea voinței, autexousion (auto-determinare), și abordează parțial problema acelui element atât de mult pomenit în Apus – păcatul. Pentru el păcatul este consecința libertății, nu o stare naturală. Corpul nu este cauza, ci instrumentul păcatului, iar leacul acestuia, asupra căruia sfântul insistă, este pocăința.
Ca mulți dintre Părinții Răsăriteni, concepția sa despre creștinism este esențialmente axată pe principii morale. Doctrina sa despre Înviere nu este la fel de realistă ca cea a altor Părinți. Dar concepția sa despre Biserică este categoric de ordin empiric, Biserica Sobornicească în forma sa actuală fiind cea adevărată lăsată de Hristos, cea care desăvârșește Biserica din Vechiul Testament. Doctrina sa despre Sfânta Euharistie este demnă de toată atenția. Deși uneori pare că abordează problema în mod simbolic, alteori se apropie de doctrina realistă conform căreia pâinea și vinul sunt înseși Trupul și Sângele lui Hristos.
Cele 23 de cateheze faimoase (în grecește Katecheseis) pe care le-a scris în anul 347 sau 348, pe vremea când era preot, conțin învățături despre principalele teme legate de practica și credința Ortodoxă, într-o formă mai degrabă populară decât științifică, plină de dragoste și grijă duhovnicească pentru catehumenii cărora le erau adresate. Fiecare cateheză se bazează pe un text din Scriptură și pe tot parcursul lor există o abundență de citate biblice. După o introducere generală, urmează 18 cateheze pentru competentes iar restul de 5 se adresează celor proaspăt botezați, în vederea pregătirii lor pentru Sfânta Împărtășanie.
Paralel cu tălmăcirea Crezului, așa cum era la acea vreme primit în biserica din Ierusalim, desfășoară polemici vehemente împotriva păgânilor, evreilor și rătăcirilor eretice. Acestea sunt de o mare importanță, dat fiind lumina pe care o aruncă asupra metodelor pedagogice specifice vremii, ca și asupra practicilor liturgice despre care oferă o amplă relatare.
