Genocidul creştin
Încă odată lumea aceasta se confruntă cu fantasma oribilă a masacrului uman şi sălbăticia brutală a jihadiştilor islamici radicali. Un grup terorist somalez Al-Shabaab, a atacat campusul Universităţii din Garissa, Kenya la începutul acestei luni, omorând aprox. 150 de studenţi, majoritatea execuţiilor fiind datorate credinţei lor creştine. Martori oculari au relatat că studenţii deţinuţi care nu au putut să recite un crez islamic, au fost executaţi fără milă.
Acest atac sălbatic este doar ultimul dintr-o serie de atacuri violente efectuate de grupul terorist Al-Shabaab. Au asasinat sute de kenyeni în biserici, în transportul public, şi cred că cel mai infam, este teribilul masacru din 2013 din centrul comercial Westgate Mall din Nairobi.
Probabil informaţia cea mai surprinzătoare a fost că unul dintre asasinii terorişti, Abdirahim Mohammed Abdullahi, de 24 de ani, omorât de către forţele de securitate, împreună cu alţi trei atacanţi, era fiul unui proeminent funcţionar al guvernului kenyan şi un „viitor avocat de carieră”.
Privind situaţia în ansamblu, uciderea creştinilor de către militanţii islamişti în ţări precum Egipt, Libia, Siria, Irak şi Nigeria, se poate spune că lumea este martoră la un genocid filmat cu încetinitorul, a creştinilor din Orientul Mijlociu şi Africa. În 3 aprilie titlul de pe prima pagină din ziarul Newsweek spunea: „Ţintind creştinii din Orientul Mijlociu – credincioşii fug sau sunt asasinaţi”. În articolul adiacent intitulat „Noul Exod; după ani de cădere lentă dar constantă, creştinii sunt alungaţi din Orientul Mijlociu de către ISIS”, se descrie istoria tragică a comunităţilor creştine vechi, care sunt persecutate brutal şi în pericol de dispariţie de către militanţii ISIS.
Autorul acestui articol, ca membru al Comisiei pentru Libertate Religioasă Internaţională (USCIRF), între 2001 – 2004 şi 2005 – 2011, a fost martorul acestei îngrijorătoare şi rapide creşteri a persecuţiei religioase în toată lumea, majoritatea fiind îndreptată împotriva creştinilor.
Unul dintre motivele pentru care creştinii au fost martirizaţi din cauza credinţei lor în ultimii 100 de ani, mai mult decât în oricare din secolele anterioare, a fost rapida expansiune, fără precedent, a creştinismului în ţările în curs de dezvoltare şi din lumea a III-a. Acest fapt a generat un număr important de credincioşi creştini în locurile unde istoric vorbind au existat mult mai puţini. Philip Jenkins a documentat această expansiune fără precedent în cartea lui The Next Christendom: The Coming of Global Christianity (2011). De exemplu, peste 80 % din populaţia Kenyei este acum creştină, în timp ce doar 11 % este musulmană.
Cu toate acestea, majoritatea victimelor ISIS provine din comunităţile creştine relativ stabile, cele mai multe fiind comunităţi vechi, cu tradiţie, precum comunitatea coptă în Egipt, nestorienii şi creştinii asirieni în Siria, caldeenii şi asirienii în Irak. Privind la toate acestea, ce trebuie să facă lumea civilizată pentru a face faţă acestor acte dure şi repetate de barbarie şi sălbăticie?
Lumea civilizată trebuie să răspundă. Dacă nu va face aceasta, o aşa barbarie se va transforma într-o metastază şi familia umană va cădea din nou într-un abis de crime religioase împotriva umanităţii. Persoanele care comit astfel de atrocităţi trebuie să dea socoteală şi să fie duse în faţa justiţiei.
În lumina atrocităţilor din Ruanda din 1994 şi a atrocităţilor posterioare din Sudan şi Darfur, în 10 Septembrie 2011 (eveniment care a fost şters din punct de vedere mediatic datorită evenimentelor din 11/9/2011), Comisia Internaţională pentru Intervenţii şi Suveranitate Statală (ICISS), într-o conferinţă din Canada, a emis o rezoluţie privind Responsabilitatea de a proteja. În acest document s-a stipulat o nouă obligaţie în vocabularul internaţional „responsabilitatea de a proteja”, obligaţie care a fost ratificată de Adunarea Generală ONU şi de Consiliul de Securitate al ONU.
„Responsabilitatea de a proteja” implică două elemente fundamentale şi esenţiale. În primul rând, se avertizează guvernele să protejeze viaţa umană şi să evite genocidul. În al doilea rând, restul lumii este obligat să răspundă când un guvern comite genocid sau îl permite în interiorul frontierelor sale. Adunarea Generală ONU s-a referit la această responsabilitate cu detalii concrete. Comunitatea internaţională, prin intermediul ONU, are de asemenea responsabilitatea de a utiliza toate mediile: pacifice, diplomatice, umanitare sau de altă natură în conformitate cu Capitolul VI şi Capitolul VIII din Carta privind protejarea populaţiei de genocid, crime de război, epurare etnică şi crime împotriva umanităţii. În acest context, se specifică în Cartă, suntem dispuşi să adoptăm măsuri colective într-o manieră oportună şi decisivă prin intermediul Consiliului de Securitate, în conformitate cu Carta, inclusiv cu cele stipulate în Capitolul VII, pentru fiecare caz în parte şi în cooperare cu organizaţiile regionale pertinente, când este cazul şi când mediile pacifice sunt inadecvate şi când autorităţile naţionale se arată a fi incapabile să protejeze populaţia de genocid, crime de război, epurare etnică şi crime împotriva umanităţii. (Adunarea Generală ONU – sesiunea 2005).
Comunitatea mondială civilizată ar trebui să se privească în oglindă şi să se întrebe: suntem dispuşi să permitem ca această barbarie să continue şi să se extindă? William Wilberforce, marele om de stat britanic care a condus lupta, ce în final a avut succes, pentru a pune capăt comerţului de sclavi, atât de puternic şi de profitabil în Imperiul Britanic, a rostit un discurs important despre degradanta practică şi efectele acesteia asupra umanităţii, în cadrul campaniei sale contra acestor practici inumane. În acest discurs a provocat Camera Comunelor, spunând următoarele: „După ce aţi ascultat toate acestea, dumneavoastră puteţi alege să priviţi în altă parte, dar niciodată nu veţi mai putea spune că nu aţi ştiut …”.
Lumea civilizată nu poate să spună că nu este în cunoştinţă de atrocităţile ce se comit contra membrilor familiei umane. Dacă ştim şi continuăm fără să facem nimic, suntem vinovaţi din punct de vedere moral. Ca şi o problemă de conştiinţă şi de convingere, toţi trebuie să activăm cercul nostru de influenţă personală, cu scopul de a sensibiliza conştiinţa tuturor la care putem ajunge, despre oribilele suferinţe ale aproapelui nostru. Trebuie să insistăm ca funcţionarii noştri aleşi şi comunitatea mondială să intervină pentru a opri acest val de barbarie. Şi pe deasupra de toate, trebuie să ne rugăm pentru fraţii şi surorile noastre, aşa cum am împărtăşi şi noi suferinţele lor.
