„Nu fiți vinovaţi de un alt Holocaust” – discursul rabinului Jonathan Cahn adresat Națiunilor Unite

Rabinul Jonathan Cahn, autorul cărţilor best-seller The Harbinger şi The Mystery of the Shemitah, s-a adresat Naţiunilor Unite, în urmă cu câteva zile, privitor al persecuţia creştinilor care se înrăutăţeşte tot mai mult în Orientul Mijlociu şi în alte părţi ale lumii. Cahn, care este rabinul senior de la Beth Israel Worship Center, în Wayne – New Jersey, a fost invitat împreună cu alţi lideri evrei şi creştini, oameni de afaceri şi înalţi funcţionari militari să vorbească la conferinţa intitulată „The Persecution of Christians Globally: A Threat to International Peace and Security” (Persecuţia creştinilor în toată lumea; o ameninţare pentru pacea şi securitatea internaţională). Iată discursul său:

Strigătele lui Mesia

Suntem în Aprilie 2015. În urmă cu 70 de ani, într-o primăvară ca aceasta, lagărele de concentrare al celui de la Treilea Reich au fost eliberate. După eliberare, aliaţii i-au obligat pe localnicii din apropiere să intre în lagăre ca să vadă cu ochii lor profunzimea inimaginabilă a ororii pe care naziştii au produs-o.

Dar pentru majoritatea celor care locuiau în acele localităţi din jurul lagărelor şi pentru întreaga Germanie, starea din lagăre nu i-a luat prin surprindere. Era bine ştiut că evreii erau persecutaţi şi duşi în vagoane ca animalele spre lagărele de concentrare, unde oroarea şi probabil moartea îi aşteptau. Ei ştiau asta, dar nu au făcut nimic ca să oprească teroarea. Ei înşişi nu se aflau în pericol. Pentru ce să-şi rişte comoditatea, securitatea şi bunăstarea, pentru acei care erau evrei.

Dar când au trebuit să intre în lagăre, în primăvara anului 1945, s-au văzut obligaţi nu doar să facă faţă răutăţii lui Hitler şi a nazismului, ci şi răutăţii lor. Pentru că în cele din urmă, a fost vinovăţia lor factorul fundamental. Fără complicitatea tăcerii lor, fără păcatul lor de omitere şi al interesului propriu, asasinatul masiv a şase milioane de evrei, bărbaţi, femei şi copii, niciodată nu ar fi avut loc.

În 1946, în acest oraş unde a fost convocată această reuniune, o tânără numită Kitty Genovese se apropia de uşa apartamentului când a fost atacată de un bărbat înarmat cu un cuţit. Tânăra a fost maltratată brutal timp de aproximativ o jumătate de oră. Cel puţin 12 persoane au auzit strigătele fetei, sau au văzut o parte din atac, în timpul acestor 30 de minute. Dar majoritatea nu au făcut nimic pentru a o ajuta. Unii nu erau siguri de ce auzeau dincolo de geamurile lor închise. Dar nu s-au deranjat să vadă ce se întâmplă. Era frig afară şi se aflau comozi la căldura din apartamentele lor. Un vecin care în realitate a văzut atacul, s-a gândit dacă trebuia să se deranjeze şi să ceară altui vecin să sune la poliţie. Explicaţia lui a fost: „Eu nu doream să mă implic în asta”. Ca rezultat al indiferenţei trecătorilor din acest oraş, viaţa lui Kitty Genovese a fost stinsă în mod violent, la uşa apartamentului ei.

Şi acum când ne aflăm în oraşul spectatorilor acestei crime, altă crimă are loc dincolo de ferestrele noastre închise. La şaptezeci de ani, după ce nepăsătorii din Germania se plimbau prin lagărele de exterminare ale Holocaustului, un alt val de victime sunt conduse spre moarte.

Încă o dată este vorba de o răutate satanică a urii, a violenţei şi a cruzimii sadice. Şi din nou este vorba de un popor nevinovat obiectivul fiind distrugerea urmaşilor lui Iisus, cunoscuţi în toată lumea ca şi „creştini” care sunt învăţaţi ca atunci când sunt loviţi să întoarcă şi celălalt obraz, când sunt blestemaţi să binecuvânteze şi când sunt persecutaţi să-i ierte pe cei care-i persecută. Aceştia constituie, la o mare diferenţă, grupul religios cel mai persecutat de pe pământ, oprimaţi, amărâţi, prigoniţi şi asasinaţi, bărbaţi,femei şi copii, ţapii ispăşitori din lumea modernă.

Ne-am reunit în locul cel mai venerat din lume, locul unde se reunesc naţiunile. Şi în timp ce regi, lideri, ambasadori şi delegaţi se întâlnesc aici pentru a discuta probleme internaţionale, în teritoriul a peste 60 din aceste naţiuni, creştinii sunt prigoniţi de propriile lor guverne sau de către acei în sânul cărora locuiesc – din Coreea de Nord, Iran, Afganistan şi până în Siria, Nigeria, Irak, Pakistan, Vietnam, Indonezia şi încă multe altele. În Coreea de Nord, creştinii sunt încarceraţi, trimişi în lagăre de muncă silnică, torturaţi şi asasinaţi, pentru delictul de a avea în posesie o Biblie. În Nigeria populaţii întregi din satele creştine au fost masacrate. În Orissa, India, 70 000 de creştini au fost obligaţi să fugă din casele lor. În Siria 80 000 de creştini au fost deposedaţi şi alungaţi din casele lor. În Indonezia, musulmanii au trimis 10 000 de creştini la moarte.

Şi acum, după aproape 2000 de ani, unele din comunităţile creştine cele mai vechi, cum sunt copţii în Egipt, nestorienii şi credincioşii asirieni în Siria, caldeenii şi credincioşii asirieni din Irak, sunt în pericol de exterminare, de genocid. Cum răutatea celor de la ISIS şi a aliaţilor lor, se extinde în tot Orientul Mijlociu, o veche civilizaţie este anihilată, oamenii lor sunt crucificaţi, decapitaţi şi îngropaţi de vii în teritoriul lor ancestral. Vicarul Bagdadului a povestit cum anul acesta ISIS a ordonat unor 4 copii creştini să renunţe la Iisus şi să-l urmeze pe Mahomed. „NU” au spus, „Ne încântă Yeshua … El întotdeauna a fost cu noi”. Acestea au fost ultimele lor cuvinte, deoarece nu au mai putut vorbi niciodată, pentru că ISIS i-a decapitat.

Am ascultat relatările primilor creştini care au fost duşi în arenele romane pentru a fi sfâşiaţi de fiarele sălbatice. Şi reflectăm spunându-ne cât de sălbatice şi de barbare au fost acele zile. Ne întrebăm, ce am fi făcut noi dacă eram acolo. Dacă am fi trăit în acele zile şi am fi putut salva viaţa acelor nevinovaţi, i-am fi salvat? Dar adevărul este că DA, trăim în acele zile. Mai mulţi creştini au fost prigoniţi, loviţi şi asasinaţi în epoca modernă decât în oricare alta. În fiecare an, zeci de mii de creştini sunt dezumanizaţi, torturaţi sau omorâţi şi peste 100 de milioane de creştini trăiesc în întunericul persecuţiei. Este epoca modernă, cea mai sălbatică şi mai barbară din toate zilele. Şi noi ce facem când creştinii sunt luaţi şi duşi pentru a fi devoraţi?

Acest organism însuşi, Naţiunile Unite, a adoptat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care declară că orice individ are dreptul de „a-şi manifesta religia sau credinţa, învăţătura, cultul, practica şi asistenţa”. În Documentul Final din Septembrie 2005, paragraful 139, a Adunării Generale a Naţiunilor Unite, s-a declarat că comunitatea internaţională are responsabilitatea de a proteja populaţia de genocid, de epurare etnică şi de crimele împotriva umanităţii. Aşa că întrebarea care trebuie pusă este următoarea: Unde sunt toate aceste rezoluţii? Unde sunt soldaţii? Unde sunt toate măsurile adoptate pentru protejarea celor mai persecutaţi de pe pământ? Şi unde este protestul universal? Este o curioasă şi imorală tăcere, aceeaşi tăcere curioasă şi imorală care a permis ca şase milioane de evrei să fie trimişi la moarte.

Nu trebuie să repetăm erorile din secolul trecut. Răul niciodată nu stă liniştit. Aceeaşi ignoranţă care a distrus şase milioane de vieţi ale evreilor a terminat distrugând peste 60 de milioane de vieţi în toată lumea. Răul care a luptat la început contra poporului evreu, a fost un prevestitor al dezastrului ce a urmat.

În zilele în care minerii din minele de cărbune mureau din cauza bolii plămânului negru, soluţia a fost găsită în canarul din cuşcă. Canarul a fost dus în adâncul minelor. Dacă acest se îmbolnăvea şi murea, era semnalul că aerul din interiorul minei era toxic. Moartea canarul din cuşcă, era o prevestire a pericolului.

Creştinul persecutat este canarul din cuşcă al lumii moderne. Creştinul este primul obiectiv al răului, care este semnalul şi alarma unui rău toxic în lume şi un pericol în creştere. Şi dacă nu ne vom ocupa de rău când este îndreptat împotriva altora în locuri îndepărtate, sigur ne vom ocupa de el când se va îndrepta spre propriile noastre locuri.

Nicio civilizaţie poate fi numită morală dacă nu apără pe cei mai neajutoraţi de cei care caută să îi devoreze. Nicio naţiune nu poate fi numită bună, dacă nu face nimic în contra forţelor răului care îi omoară pe cei nevinovaţi. Şi niciun popor se poate numi pe el însuşi creştin dacă priveşte pasiv de pe margine în timp ce acei care poartă numele lui Mesia sunt oprimaţi şi asasinaţi din cauza credinţei.

Dacă credinţa noastră constă în felul în care Dumnezeu ne poate face prosperi şi comozi în lumea aceasta, în timp ce ne astupăm urechile în a auzi strigătele acelor care nu sunt în lumea aceasta nici comozi şi nici prosperi, fraţii şi surorile noastre încarceraţi şi torturaţi pentru credinţa lor, cum putem să ne mai numim creştini? În Ziua Judecăţii vom fi întrebaţi: de ce nu ai făcut nimic pentru a-i salva? Şi ce vom răspunde?

Este scris în Cartea Evreilor: Aduceţi-vă aminte de cei ce sunt în lanţuri, ca şi cum aţi fi şi voi legaţi cu ei; de cei chinuiţi, ca unii care şi voi sunteţi în trup (Evrei 13:3). Aşa că în timp ce stăm aşezaţi în fotoliile noastre în faţa televizoarelor, în casele noastre cu aer condiţionat, ne amintim de fraţii noştri care se culcă pe podeaua de piatră în lagărele de concentrare, care suferă din cauza credinţei? Ei ne-ar spune nouă acum: nu ne uitaţi în suferinţa noastră, amintiţi-vă de noi, amintiţi-vă de noi aşa cum duşmanii noştri ar veni să vă ia vouă viaţa.

Nu putem să uităm de ei. Trebuie să-i reamintim. Şi trebuie să-i ajutăm. Ce aţi face dumneavoastră dacă în vecini, o bandă de delincvenţi au pus mâna pe casa de alături şi vecinii sunt luaţi ostatici? Ce s-ar întâmpla dacă în fiecare zi acesta ar fi oprimat, umilit, bătut, abuzat, torturat şi i-ar planifica moartea tatălui, mamei şi copiilor? Ce s-ar întâmpla dacă prin ferestrele casei tale s-ar auzi noaptea strigătele stinse de ajutor şi tu nu ai făcut nimic? Tu nu ai încercat să-i salvezi. Nu ai spus nimic nici vecinilor şi nu le-ai cerut să te ajute. Nici măcar nu te-ai deranjat să suni la poliţie. În cele din urmă cum vei fi judecat? Răspunsul este inevitabil: vei fi judecat ca şi vinovat, ca şi imoral; vei fi judecat ca fiind un om rău.

Şi dacă ei nu locuiau lângă tine, ci în acelaşi bloc sau pe aceiaşi stradă. Sau dacă locuiau într-un oraş îndepărtat, la o naţiune de distanţă sau la un ocean de distanţă? Ar fi vreo diferenţă? Oare geografia alterează sau diminuează în vreun fel responsabilitatea şi exigenţa morală? Nu cred că o face. Aşa că dacă bărbaţi, femei şi copii din toată lumea sunt deţinuţi, bătuţi, torturaţi şi viaţa le este în pericol de moarte, şi avem cunoştinţă de ei, dacă le auzim strigătele de departe, dar alegem să nu facem nimic, atunci, ce vom face noi când vom fi judecaţi? Vom fi judecaţi la fel, ca fiind vinovaţi şi imorali.

Este scris că în Ziua Judecăţii vom fi sau nu vom fi condamnaţi pentru binele sau răul pe care l-am făcut sau nu l-am făcut lui Dumnezeu, lui Mesia. Şi când o să-l întrebăm: când s-a întâmplat că nu v-am făcut bine? Sau când am păcătuit împotriva Ta? El va răspunde: când nu aţi făcut aceste lucruri celui mai neînsemnat dintre fraţii mei, mie nu mi le-aţi făcut.

Drept urmare, dacă refuzăm să participăm şi să-i ajutăm pe aceştia, cei mai neînsemnaţi dintre fraţii Lui, ce facem noi? Refuzăm să-l ajutăm pe Mesia. Dacă nu vrem să auzim strigătele lor, nu vrem de fapt să auzim strigătele lui Mesia. Şi în acea zi El ne va spune: „Când poporul meu a fost incendiat în Nigeria, de ce nu aţi făcut nimic pentru a mă ajuta? Când m-au încarcerat într-un lagăr de muncă silnică în Coreea de Nord, de ce m-aţi uitat? Când Isis vine să-mi omoare familia, de ce nu ne ajutaţi? Şi când am fost torturat, când am fost decapitat, când eram îngropat de viu, când eram crucificat, de ce nu aţi vrut să-mi auziţi strigătele de ajutor? De ce m-aţi lăsat să mor? Acum depărtaţi-vă de la Mine, pentru că niciodată nu v-am cunoscut”.

Când va sosi acea zi, haideţi să nu se zică de nici unul din noi că am auzit strigătele lui Dumnezeu şi nu am făcut nimic pentru a-L ajuta. În timp ce noi celebrăm această sesiune, alte şi alte persoane sunt tratate cu brutalitate, alte vieţi s-au stins. Dacă era vorba de familia dumneavoastră care era pe punctul de a fi distrusă, dacă viaţa dumneavoastră era în pericol, dacă era fiul dumneavoastră cel mic pe punctul de a fi decapitat şi alţii ar fi putut face ceva pentru a-l ajuta dar au ales să nu facă asta, ce aţi gândi? Atunci să facem singurul lucru corect şi moral pe care îl putem face. Aşa cum este scris în Scriptură: Izbăveşte pe cei târâţi la moarte şi scapă pe cei ce sunt aproape să fie înjunghiaţi (Proverbe 24:11).

Nu lăsaţi să ajungeţi în analele istoriei sau la Judecata lui Dumnezeu ca şi un nepăsător care a văzut răul dar nu a făcut nimic pentru a-l opri, care a auzit strigătele Genovevelor din lumea aceasta, dar le-aţi lăsat să moară acolo la poartă, care a văzut vagoanele de animale ducând nevinovaţi la moarte, dar a preferat să tacă. Nu fiţi vinovaţi de un alt Holocaust.

Deschide ferestrele şi ascultă-le strigătele. Deschide uşile şi du-te afară din casa ta. Deschide inima şi viaţa ta şi fă ce trebuie făcut pentru ai salva. Mesia strigă. Mesia este îngropat de viu. Mesia este decapitat. Mesia este crucificat … încă o dată! Salvaţi-L! Salvaţi-L pe Mesia! Eliberaţi-i pe cei care sunt condamnaţi la moarte! Pentru numele lui Dumnezeu … faceţi ce trebuie făcut! Vă mulţumesc!