Martie – un copil nenăscut

Nu știam ce înseamnă avortul. Dacă m-ar fi întrebat cineva dacă sunt de acord cu el, probabil aș fi ridicat din umeri și aș fi mers mai departe, așa cum merg oamenii prin viață, fără să se oprească și să cumpănească. Viața poate să nu reprezinte nimic, dacă nu știi ce înseamnă să ai șansa să trăiești și, într-o zi, mama ta să-și spună:„Nu, nu voi avorta acest copil. E al meu și vreau să îi dau viață. Deși nu îi știu ochii, zâmbetul și nici nu l-am strâns în brațe, îl iubesc”. Faptul că în fiecare clipă mor copii, sunt abandonați în brațele uitării și ale durerii morții ce o trăiesc poate să treacă pe lângă noi, așa cum trec mai toate lucrurile vieții – dacă nu simți pe propria ta piele durerea de a vedea un copil avortat. Până nu simți că sufletul tău se împotrivește uciderii pruncilor, avortul va rămâne doar ceva… normal.

Nu am fost mamă până acum, însă am un frățior mai mic cu nouă ani. Cum mama lucra la câmp imediat după ce se născuse fratele meu, îl țineam în brațe cu greu, căci aveam 10 ani, îl schimbam, făceam curat, mâncare și verificam de zeci de ori laptele, ca să nu fie prea fierbinte, până se răcea și lui nu îi mai plăcea. Anii au trecut, iar eu am văzut în fratele meu întruchiparea unui Înger care își încolăcea brațele în jurul meu, îmi săruta obrajii, apoi o zbughea la joacă. L-am privit drept copilul meu, iar el a simțit că are, într-un fel, două mămici. Când mâncam împreună, mă privea pe furiș, să vadă dacă mâncăm egal, număra bucățelele de carne și-mi spunea: ,,Mai ai una să mănânci, ca să fie egal. De data asta nu te mai cred, că tu de fiecare dată îmi lași mie mai mult. Nu e bine… că, uite, tu ești mai mare, deci trebuie să mănânci mai mult”. Avea 8 ani atunci, iar eu nu am mai avut cuvinte. Mereu așteptam să mănânce el primul, așa făcusem de când era mic și îmi simțeam sufletul sătul, când el termina și zâmbea. Bunătatea lui, frumusețea pe care o purta și fericirea ce mi-o aducea în suflet când își lua mingea și pleca să joace fotbal cu prietenii, când venea de la școală cu ghiozdanul imens în spate și vocea șoptită ca un susur erau bucăți întregi de Paradis. Momentele când mă strângea în brațe și mă întreba ce se întâmplă, or de ce plâng, îmi arătau că un copil este o minune.

La scurtă vreme a trebuit să plec de acasă. Nici acum nu știam ce presupune avortul. Locuiam la etajul zece și îmi petreceam serile pe acoperișul blocului scriind, citind cu întreg orașul aprins la picioarele mele. Venise primăvara. Era 1 Martie și un Soare întreg și plin cum nu mai văzusem cuprinsese Cerul. Era sărbătoare, pe trotuar mai erau tarabe întinse cu mărțișori și găleți pline cu lalele, pâlcuri de tineri gălăgioși se plimbau, iar bătrânii stăteau pe banca din fața blocului. În acea zi, mă vizita un prieten. Am început să alergăm pe scări, ținându-l de mână, să îi arăt acoperișul și orașul de sus. Când priveai în jos, oamenii păreau mărunți, iar clădirile înghesuite îți dădeau impresia unui furnicar tulbur. Ca să ajungem pe acoperiș, trebuia să ne furișăm printr-o spărtură în zid. M-am aplecat și îmi țineam piciorul suspendat deasupra zgurei murdare de sânge. M-am retras îngrozită, țipând… în fața mea era un copilaș plin de sânge. Deși nu mai văzusem așa ceva până atunci, am știut că e un copil. Avea ochii închiși îndreptați spre mine, picioarele răsfrânte și mânuțe incredibil de mici. Nu era întreg și zăcea în sânge precum o rană. Ca și cum era carne vie zăcând în Soare.

Acea zi mi-a schimbat viața. L-am numit pe copilul de pe bloc Martie, căci era prima zi a primăverii. Am așteptat să plece poliția și l-am păstrat în suflet. L-am făcut copilul meu și am început să mă interesez despre avort. Urmăream diverse campanii care promovau avortul și care vorbeau despre libertatea femeilor „de a alege”. Mie mi se strângea inima de durere de fiecare dată și-l vedeam pe Martie zăcând în sânge, aruncat acolo, ca și cum ar fi fost ceva nefolositor. Îmi este tot mai greu, gândindu-mă la fratele meu sau orice alt copil care ar fi putut fi unul dintre milioanele de copii lepădați și aruncați în smârcurile uitării. Îi mulțumesc lui Dumnezeu și mamei în fiecare zi pentru gândul bun de a alege să ne dea viață. De atunci, fiecare copil pe care îl văd este o fericire uriașă, iar gândul că în acel moment alți copii mor e neîndurător.

Uneori îți vine să strigi și să le spui oamenilor să se oprească. Așa înțelegi truda celor care luptă să apere din răsputeri viața. Așa ajungi să simți durerea avortului în suflet și să vrei să faci orice, ca să arăți că orice viață este un dar, că fiecare copil merită să se nască și este o minune. Martie este o minune care, dacă ar fi trăit, acum ar fi împlinit 2 ani. Fratele meu este o minune căreia i s-a dat șansa să trăiască. Eu am avut norocul să nu fiu ucisă de propria mamă. Și tu, cel ce citești aceste rânduri, ești o minune care a avut norocul să nu fie în tabăra copiilor uciși. Toți cei care nu s-au născut aveau aceleași drepturi, ca și noi. Erau persoane așa cum suntem noi astăzi. Aveau inimă și suflet primite de la Dumnezeu. Aveau dreptul să trăiască și nu greșiseră cu nimic, ca să fie uciși… să nu-și cunoască niciodată mama și să nu se bucure de viață, cu toate cumpenele ei. Nimic nu poate justifica uciderea unui copil și doar o mamă poate înțelege ce este în sufletul ei. Viața are tâlcul ei, iar uneori, în momente de cumpănă, avortul poate părea o soluție.

După ce l-am văzut pe Martie, știu că avortul doare.În numele lui scriu acum, rugându-te ca, dacă știi pe cineva care vrea să facă avort, sau dacă tu însăți ești o mamă căreia îi este greu… să ceri ajutorul! Înainte de orice lucru, eu, un copil de altfel, te rog să te gândești la copilul tău pe care îl va durea!

Medicul va trece la următorul ,,caz”, copilul va muri, iar mama va trebui să plece acasă cu o bucată din ea smulsă, fără să știe că unele răni, oricât le-am coase, nu se vindecă. Fără să știe că există ,,boli” apăsătoare. Apoi, va fi chemată următoarea femeie și i se va spune că totul va trece. Într-adevăr, ceva trece, pălește și se stinge – minunea vieții și a fericirii pe care o poate aduce un copil. Ce mai rămâne? Durerea, remușcarea și gândul că ai fi putut să-ți strângi în brațe copilul, să-l adăpostești la piept și să-l însoțești prin viață.

Va fi greu uneori, însă îți pot spune că va fi frumos să-ți vezi copilul crescând. Fratele meu îmi arată în fiecare zi acest lucru, chiar și acum, când mâncăm din aceeași farfurie, în mod egal. Mi-aș dori atât de mult ca și Martie să trăiască!

Simona Poclid