Călugărul cel desfrânat şi răbdarea fratelui
Părinţii Bisericii aveau în ceea ce priveşte virtutea răbdării un cuvânt plin de înţelepciune. Ei spuneau aşa: „Poartă neputinţa fratelui tău şi Dumnezeu văzând lucrul răbdării tale, îl va întoarce pe el, că nu este lucru cuviincios să te porţi cu cineva cu asprime, căci diavol pe diavol nu scoate, ci mai vârtos cu bunătatea, fiindcă şi Dumnezeul nostru cu binele se poartă faţă de oameni“.
Istorioara pe care vreau să v-o povestesc astăzi este din Pateric şi ne vorbeşte cum mântuieşte răbdarea pe oameni.
Un tânăr care voia să se despartă de lume a plecat într-o bună zi în pustiul Egiptului. După ce a mers multă vreme, el a văzut o chilie clădită ca un turn. Şi şi-a zis în sinea lui: „Voi sluji până la ultima mea suflare celui pe care-l voi afla în turnul acesta“. Ajuns înaintea chiliei, a bătut la uşă. L-a întâmpinat un monah bătrân care l-a întrebat: „Ce doreşti?“ Iar tânărul i-a răspuns astfel: „Am venit să-ţi cer ceva“. Bătrânul l-a primit înăuntru, l-a lăsat să-şi tragă sufletul, apoi i-a spus: „N-ai tu treabă în altă parte?“ „Nu, a zis tânărul, aici vreau să rămân.“ Auzind unele ca acestea, bătrânul nu s-a arătat prea bucuros, căci căzuse în desfrânare şi vieţuia dimpreună cu o femeie. Aşa că-i spuse fratelui: „Dacă voieşti să înaintezi în virtute, mergi într-o mănăstire, fiindcă eu am o femeie“. Dar fratele nu s-a lăsat nicidecum: „Nu vreau să ştiu dacă-ţi este femeie sau soră, vă voi sluji până la moarte“. Şi astfel a rămas în acel loc. După o vreme, cum fratele îi slujea în toate fără a zice o vorbă, călugărul şi femeia au vorbit între ei: „Nu ne este oare îndeajuns povara păcatelor noastre, va trebui să mai dăm seamă şi pentru sufletul acelui frate? Să plecăm dar din locul acesta şi să-i lăsăm lui chilia“. Ei au luat atunci cu dânşii cât au putut din bunurile lor şi i-au spus fratelui: „Noi plecăm să îndeplinim un jurământ, iar tu să ai grijă de chilia noastră“. Dar atunci când au ajuns la o depărtare oarecare, fratele şi-a dat seama de viclenia lor şi a plecat degrabă pe urmele lor. La vederea fratelui cei doi se tulburară grozav şi-i spuseră: „Până când ne vei osândi tu oare? Ai chilia ta acum, rămâi şi priveghează asupra ta“. Dar tânărul a răspuns cu blândeţe: „N-am venit pentru chilie, ci ca să vă slujesc“. Auzind acestea, ei au fost atinşi de zdrobirea inimii şi au hotărât pe dată să se întoarcă către Domnul. Femeia a intrat într-o mănăstire, iar monahul cel bătrân s-a întors la chilia sa. Astfel au fost ei mântuiţi, amândoi mulţumită răbdării acelui frate. (Adaptare de Augustin Păunoiu după o pildă din „Pateric, ziceri inedite ale părinţilor pustiei“, Fundaţia Anastasia, 2009)
