Rusaliile

Duhul Sfânt e ca un vânt. Nu este vântul. E ca un vânt. Ca un vânt puternic. Ca o furtună. Ce face vântul? Tulbură. Ridică praful. Face valuri. Atunci când în Biserică se depune praful, Duhul Sfânt are grijă să-l spulbere. Aşa iau naştere controversele, aşa se mai clarifică lucrurile şi aşa creştem în credinţă. Sau când omul dă să se domesticească, să se aşeze, să se obişnuiască, Duhul e acela care îl tulbură, care îl face să se neliniştească, să-şi pună întrebări. Priviţi, de exemplu, ce se întâmplă sub ochii noştri. Trăim într-un timp plin cu oameni prăfuiţi, plictisiţi şi sătui de orice. Şi în această copleşitoare indiferenţă, se mai scrie câte un Cod al lui Da Vinci, se mai găseşte câte o Evanghelie a lui Iuda, mai apare câte un schelet de-al lui Iisus care mai tulbură apele. Suntem obişnuiţi să credem că astfel de lucruri ar fi opera iscusită a duşmanului. Şi probabil că aşa şi este. Dar putem vedea cu ochii noştri cum Duhul se foloseşte de ele pentru a mai spulbera praful de pe credinţa multora şi de a-i face să-şi mai pună întrebări şi, în felul acesta, să se apropie mai tare de Dumnezeu.

Ce mai face vântul? E acela care ajută la polenizare. Ajută ca plantele să se înmulţească. Cine altul împrăştie Cuvântul lui Dumnezeu în lume dacă nu Duhul? El e Acela care îi duce pe misionari la capătul lumii, care deschide sufletele oamenilor să primească Cuvântul. Sau cine duce predica păstorilor în inimile credincioşilor? Iscusinţa ori talentul lor oratoric? Niciodată. Duhul e acela care suflă şi poartă cuvintele noastre acolo unde trebuie. Îmi povestea un părinte în vârstă că într-o duminică nu prea avusese timp să se pregătească la predică şi, considera el, nici nu prea a avut inspiraţie în momentul în care a făcut-o. Mai mult, din punctul său de vedere, făcuse atunci una dintre cele mai proaste predici de când era preot. Miercuri îi vine un bărbat la spovadă care mărturiseşte că nu se mai spovedise de 23 de ani. “Dar, întrebă părintele, ce v-a determinat să vă spovediţi tocmai acum?” Bărbatul răspunse: “Predica dumneavoastră de duminică!” Aşadar, dacă simţiţi că aţi prins rădăcini, că nu vă mai puteţi mişca în lumea minunată a credinţei, că vă domesticiţi, că vi s-a împietrit inima, imploraţi Duhul să sufle, să vă tulbure, să vă agite, să vă dea valuri, căci El este “Domnul şi de Viaţă dătătorul”.

Şi o a doua imagine. Duhul Sfânt e ca un foc. Nu este focul. Este ca un foc. Ce face focul? Arde. Purifică. Curăţă. Vindecă. Când Biserica dă să se îmburghezească, să uite de umilinţă, şi vrea glorie ori bogăţie, are grijă Duhul Sfânt să o purifice, să o ardă. Când omul o duce prea bine şi de prea mult bine uită că mai există un Dumnezeu, are grijă Duhul să-l cureţe, să-l ardă. De ce credeţi că viaţa noastră e presărată cu atâtea momente de încercare şi suferinţă? Iarăşi, avem tendinţa să credem că sunt opera duşmanului şi să le privim ca pe un blestem. Am convingerea însă că de multe ori suferinţa nu e un blestem, ci dar al Duhului care nu vrea să-i prezinte Tatălui nişte copii răsfăţaţi şi mofturoşi, ci maturi, purificaţi şi trecuţi prin foc. Care sunt cele mai frumoase roade ale Duhului dacă nu sfinţii, care toţi au cunoscut suferinţa, iar mulţi dintre ei chiar martiriul?

Ce mai face focul? Topeşte. Încălzeşte. Topeşte ceea ce e îngheţat şi face cald ceea ce e rece. Cine înmoaie inima unui păcătos, dacă nu Duhul Sfânt? Cine înduplecă un împietrit, dacă nu Duhul Sfânt? Şi poate că asta e una dintre cele mai mari minuni ale Sale. Să vezi cum un om cu o inimă tare ca piatra devine cald ca o pâine aburindă. Să vezi cum, la căldura Sa, înjurătura se transformă în rugăciune, blestemul în binecuvântare, mândria în umilinţă.

Aş mai putea vorbi în felul acesta încă multe predici despre Duhul Sfânt, aşa de mare e domeniul său de activitate. Dar oricât aş vorbi despre El, nu se poate să-mi scot din minte ceea ce am spus la început: dacă Duhul Sfânt n-ar exista, noi n-am fi deranjaţi mai deloc. De ce? Îndrăznesc să spun că se întâmplă astfel întrucât noi, azi, nu prea mai avem nevoie de El. Sau cel puţin aşa dăm impresia. Înainte de a se înălţa la Tatăl, Iisus a spus: “După ce voi pleca, vi-l voi trimite pe Duhul Sfânt”. Duhul Sfânt e cadoul făcut de Hristos oamenilor. E darul învierii. Mare decepţie pentru ascultătorii Săi! De ce credeţi că evreii nu s-au înghesuit să creadă în Hristos? Pentru că ei nu aşteptau aşa ceva de la Mesia. Ei aşteptau să le dea putere. Să le dea glorie. Să le distrugă toţi duşmanii, să vină cu armată mare şi să le răzbune toată umilinţa acumulată de secole. Asta aşteptau evreii de la Mesia. Iar Mesia vine şi le spune că li-l va da pe… Duhul Sfânt! Dar ce nevoie au ei de Duhul Sfânt?

De ce nu se înghesuie creştinii în jurul Duhului Sfânt? La “sfântul” A… se roagă săptămânal, dar la Duhul Sfânt cine ştie de câte ori pe an. Păi ce nevoie au ei de el? Duhul Sfânt e putere de evanghelizare. El îi însufleţeşte pe apostoli să meargă la capătul lumii să predice Evanghelia. Dar ce nevoie avem noi de această putere? Ea e pentru doi, trei nebuni care merg poate prin Africa să predice. Duhul Sfânt e putere de mărturie. Ea te ajută să-ţi păstrezi credinţa atunci când cei din jur te arată cu degetul. Te ajută să dai mărturie despre Hristos acolo unde eşti. Dar ce, când ieşim pe uşa bisericii mai există Hristos? Când e vorba de viaţa noastră de fiecare zi, trăită ştim prea bine unde şi cum, mai există Hristos? Şi exemplele ar putea continua. Dacă e să fim sinceri, noi nu prea avem nevoie de Duhul Sfânt. Noi vrem cu totul altceva de la Dumnezeu. Ce ne dorim noi cel mai tare în viaţă? Să-l cunoaştem pe Dumnezeu Tatăl? Să devenim sfinţi? Să avem viaţa harului în noi? Nu! Noi vrem bani să ne putem plăti facturile, vrem case decente, vrem sănătate, vrem serviciu bun, vrem carieră. Vă spun din experienţă că pomelnicele care se dau la altar sună în proporţie de 80% astfel: “Mă rog pentru spor la bani, pentru spor în casă, pentru găsirea unui loc de muncă, pentru ajutor la proces etc”. Adică, altfel spus: “Doamne, mie îmi plâng copiii că vor calculator, fratele mă dă în judecată, vecinul face casă mai mare decât mine şi Tu, Doamne, îmi spui că mi-l dai pe Duhul Sfânt?!? Nu vezi cât eşti de ridicol? Nu vezi că noi avem nevoie de cu totul altceva?”

Sărbătoarea Rusaliilor încheie timpul pascal, completează sărbătoarea Paştelui şi abia cu ea înţelegem cu adevărat semnificaţia Învierii. Hristos nu a murit şi a înviat ca noi să avem ce mânca şi să nu cerem de la Dumnezeu să ne dea salam de Sibiu pentru că El nu e producător de alimente. Hristos nu a murit ca eu să-mi pot face casă mare şi să nu-i cerem să ne ajute să ne punem termopane pentru că El nu e trust de construcţii. Hristos nu a murit ca noi să avem mai mulţi bani şi să nu aşteptăm ca El să ne rezolve problemele financiare pentru că El nu e operator la bancă. Hristos a murit şi a înviat pentru altceva. Darul Său e altul.

Darul lui Hristos înviat pentru noi oamenii e o putere interioară, nu o putere exterioară. E o putere care schimbă în primul rând lumea noastră interioară, spirituală, şi nu atât pe cea materială din jurul nostru. Sau concret spus, Duhul Sfânt nu e o putere care ne ajută să câştigăm un proces, dar e o putere care ne ajută să iertăm, să luăm o decizie dreaptă, să privim lucrurile limpede. Nu e o putere care să ne facă bogaţi, sănătoşi, celebri, dar e o putere care ne susţine din interior şi care, indiferent dacă avem vilă sau bordei, dacă suntem directori sau şomeri, dacă putem alerga ori mergem în cârje, ne ajută să nu ne clătinăm şi să învingem în viaţă.