Duminica întâi după Rusalii, a Tuturor Sfinţilor

32. Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. 33. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. 37. Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. 38. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine.   27. Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi oare ce va fi? 28. Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. 29. Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică. 30. Şi mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi.    

Se întâmplă uneori, în mediul în care, fie că ne place sau nu, ne desfăşurăm activitatea (serviciu ori studiu, şcoală) să fim înjosiţi de cineva care, poate pe merit (vârstă, studii superioare) sau în urma unui concurs de circumstanţe mai mult sa mai puţin provocate ori a unor înlesniri generate de factorul “şpagă”, “pilă” ori “nepotism”, ne este şef, superior, formator. Nu este un sentiment prea plăcut şi reconfortant să fii făcut de ruşine în public şi să nu poţi spune nimic, de teama de a-ţi pierde locul, şi aşa poate deja râvnit de prea mulţi, ori de frica demonstrării culpabilităţii proprii. E posibil să fi greşit totuşi ceva, iar şeful/superiorul tău te-a înjosit în public. Te-a făcut să te simţi un om atât de mic… Şi a făcut-o cu mult tam-tam, în văzul ori auzul tuturor. Nu poţi totuşi să nu te întrebi ulterior, cel puţin în sinea ta, la ce bun acest teatru. L-ai meritat sau nu? A fost greşeala chiar aşa de mare? Ori a explodat şeful, pentru că poate el însuşi are unele probleme nerezolvate, în viaţa personală sau familială, iar stângăcia ta a constituit supapa descărcării lui?!

Oamenilor, sau cel puţin unora, le place să-i înjosească pe alţii. Şi fac lucrul acesta mai ales cei cărora le este teamă să nu-şi piardă autoritatea. Cel care-şi simte pământul fugind de sub picioare trage adesea covorul de sub picioarele vecinului, pentru a-şi asigura stabilitatea. Şi o facem cu plăcere, ascunzându-ne adesea în spatele lui “aşa se practică”, “aşa fac toţi”, “dar cum altfel vrei să supravieţuieşti?” Cel căruia îi este teamă să cadă îi priveşte cu plăcere pe alţii căzând. Oare de ce credem că doar atunci când sunt evidenţiate defectele celuilalt, transpar mai bine calităţile noastre? Ieşim în evidenţă pozitiv doar când îl băgăm în noroi pe celălalt?

Cu totul altfel se petrec lucrurile în preajma oamenilor cu adevărat mari. Pentru că există şi astfel de persoane, chiar dacă doar la nivel de excepţie. E o adevărată plăcere să stai în preajma unui om mare, în adevăratul sens al cuvântului. Un om cu adevărat mare nu vrea să fie autoritar. El însuşi reprezintă o autoritate. Şi, vă rog, sesizaţi nuanţa! Vorbim despre oameni cu adevărat mari.

Am cunoscut un preot de seminar, în trecut, un formator adevărat, inteligent şi inimos, despre care toţi nu pot decât să spună şi astăzi decât: “N-ai ce spune, e om cu adevărat. Un om mare!” Mi-aduc aminte cu plăcere, de asemenea, de un profesor de limba română din liceu, despre care oricine putea spune cu mâna pe inimă că nu preda pentru că era plătit, că formarea, ceea ce făcea îl împlinea, era cu siguranţă vocaţia sa, chiar dacă uneori, la cei 75 ani ai săi, mai mărturisea melancolia ce o resimţea pentru anii de seminar pe care i-a făcut. Întâlneşti mai rar profesori care să te înveţe o metodă de a învăţa, şi nu să te determine să-ţi exerciţi doar calitatea memoriei. Mai rari sunt profesorii care, la examen, vor să afle ce ştie, şi nu ceea ce nu ştie elevul, studentul. Când vorbea acest profesor de Eminescu, parcă intra în transă. A fost un om cu adevărat mare.

Altfel te simţi aşadar cu oamenii cu adevărat mari. În preajma lor te simţi mic, dar nu pentru că te înjosesc ei, ci pentru că îţi doreşti să devii asemenea lor şi simţi că mai ai mult de lucru ca să devii cel care vrei să fii. Astfel de persoane sunt o autoritate în sine. Strălucirea lor irupe spontan în cotidianul nostru monoton şi prea plin de kitch-uri, motiv pentru care atrag simpatia multora, sunt cauze exemplare, căci mulţi şi-ar dori să devină asemenea lor.

Asemenea persoane nu resimt necesitatea de a-i face mici, a-i înjosi pe alţii. Şi nu se tem să întâlnească alţi oameni cu adevărat mari. Ei nu sunt asemenea celor din societatea noastră care-şi iau de jur-împrejur doar căţeluşi mediocri, pentru un cult al personalităţii fără sfârşit şi fără egal. Nu. Ei sunt altfel. Îşi cunosc şi slăbiciunile, dar îşi exploatează la maximum punctele forte. Omnia mea mecum porto, spuneau latinii. Toate ale mele le port cu mine. Îmi cunosc şi părţile rele, şi pe cele bune, de aceea pot respira şi alţii în preajma mea, de aceea pot permite şi altora să aibă nu doar calităţile cerute, ci şi unele defecte specific umane.

Iată cine este om cu adevărat mare. Nu e nici pe departe cel care se consideră perfect şi are critici doar pentru alţii. Perfecţiunea o găsim doar la Dumnezeu. E frumos când cineva poate şi e în stare să trăiască astfel. Aceştia sunt sfinţii, cei care au fost şi sunt cu adevărat mari. De aceea Dumnezeu a sădit astfel de flori în grădina universului creat de El, pentru a trezi admiraţie şi dorinţa de a le imita. Este ceea ce eu, tu, fiecare dintre noi trebuie să-şi propună zilnic.

Dacă suntem sinceri cu noi înşine, zilnic descoperim că nu suntem perfecţi. Şi persoane care să ne spună “Da, eşti super, un om cu adevărat mare” nu întâlnim zilnic. În experienţa cotidianului şi în relaţia cu celălalt descopăr că nu sunt perfect, aflu că încă nu sunt un om mare, în adevăratul sens al cuvântului şi simt că singur nu voi reuşi niciodată să devin mare. Dumnezeu este MARE prin excelenţă, o autoritate în sine. Nu este pomul la umbra căruia nu creşte iarba. Din contra, la umbra sa înfloresc sfinţii, oamenii mari.

Dumnezeu nu trăieşte frica pierderii pământului de sub picioare şi nici teama de a fi depăşit, de a-şi pierde vreodată autoritatea. El nu este genul de persoană care să înjosească pentru a-şi salva pielea ori pentru a-şi evidenţia calităţile. El a preferat să se înjosească pe sine mai degrabă, pentru a ne înălţa pe noi la demnitatea pe care el ne-a oferit-o în dar de la început şi pe care am refuzat-o. Dumnezeu este cel care mă poate face cu adevărat mare. El nu iubeşte păcatul, slăbiciunea mea, pentru că ele mă fac cu adevărat mic în ochii săi. Dumnezeu vrea ca eu să fiu un om mare. El nu se bucură de răul meu, cum se bucură oamenii unii de răul altora. Cine trăieşte la umbra Sa, nu poate deveni decât un sfânt, un om cu adevărat mare în ochii săi şi a întregii Biserici, care îi cinsteşte astăzi pe toţi sfinţii.

Măreţia lui Dumnezeu constă tocmai în capacitatea Sa de a se face mic. El se face mic ca fiecare dintre noi, aşa de mic cum ne-au înjosit păcatele noastre personale, prin care am ales să devenim şi să rămânem mici. La El însă avem întotdeauna şansa unui nou început, şansa de a deveni mari. Oare cine nu-şi doreşte să devină un om mare?

Astăzi suntem invitaţi să ridicăm privirea spre acei oameni mari, sfinţii, care ne indică izvorul măreţiei lor. Nu inteligenţa, profesia, banul, haina, frumuseţea te face om cu adevărat mare, ne spun ei. Nu aceştia sunt adevăraţii fericiţi exaltaţi de evanghelie. Deşi suntem slabi şi greşitori, putem deveni sfinţi, oameni cu adevărat mari dacă Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne transforme cu adevărat, dacă îndrăznim să facem aceşti câţiva paşi împreună, atât cât Domnul ne va permite să trăim pe acest pământ.

Un călugăr spăla, într-o dimineaţă, vesela mănăstirii. Îngerul Domnului i-a apărut şi l-a anunţat că i-a sosit ceasul să treacă la cele veşnice. Călugărul, într-o primă fază ar fi răspuns afirmativ imediat, dar dând cu ochii peste teancul de vase, i-a cerut îngerului o amânare. După câteva ore a terminat cu această muncă şi s-a apucat de prăşit o bucată de pământ a mănăstirii. Pe la amiază i-a apărut îngerul iarăşi, dar şi de data aceasta fu nevoit să-l amâne deoarece călugărului îi venea greu să lase această activitate istovitoare altui frate. Dar terminând şi aici, călugărul se duse la infirmerie. Un frate era grav bolnav. Îngerul Domnului îi apăru din nou călugărului chiar când acesta îi oferea bolnavului nişte apă proaspătă. De această dată îngerul îşi dădu singur seama că nu a ales momentul potrivit. Seara târziu, întins pe patul său de scânduri, călugărul se simţea nespus de ostenit. Îşi aduse aminte că în timpul zilei de trei ori îşi respinsese trecerea la cele veşnice şi se aruncă în genunchi cerându-i Domnului să-l ia în Împărăţia sa. “Tu eşti în Împărăţia Cerurilor încă de azi dimineaţă”, îi veni răspunsul imediat de la înger.

După o viaţă simplă şi senină, o femeie muri şi se trezi că face parte dintr-un şir obişnuit de oameni care înaintau către Judecătorul Suprem. Şi cu cât se apropia mai mult de ţintă, cu atât putea auzi tot mai clar cuvintele Domnului. Astfel, auzi că unuia îi spunea: “Tu m-ai ajutat când eram rănit pe autostradă, intră în Raiul Meu.” Iar altuia: “Tu ai dat de împrumut fără dobândă unei văduve, vino să primeşti răsplata veşnică.” Şi altuia: “Tu ai făcut operaţii chirurgicale foarte dificile gratuit, ajutându-mă să redau speranţă multora, intră în Împărăţia Mea.” Şi aşa mai departe. Biata femeie fu cuprinsă de spaimă căci, oricât s-ar fi străduit, nu-şi amintea să fi făcut nimic ieşit din comun în toată viaţa ei. Încercă să iasă din rând pentru a avea timp să se gândească, dar nu putu în nici un chip: un înger zâmbitor, dar hotărât, nu-i dădea voie să părăsească rândul.

Cu inima bătând să-i iasă din piept de atâta emoţie, femeia ajunse în faţa Domnului. Imediat se simţi învăluită de surâsul Lui: “Tu ai călcat toate cămăşile Mele … Intră în fericirea veşnică.”

În calendar plouă azi cu sfinţi. De ce n-am fi şi noi astfel de picături de ploaie, care binecuvântează pământul?! Să nu uităm însă un detaliu esenţial: sfinţii nu plouă din cer, ei cresc pe pământ. Sunt oameni în adevăratul sens al cuvântului, persoane capabile să vorbească prin modul lor omenos de a fi despre Dumnezeu, uneori chiar şi fără cuvinte. Dumnezeu vrea ca toţi să devenim sfinţi. Noi vrem acest lucru? Dacă da, să nu uităm: un om în adevăratul sens al cuvântului este deja în pragul sfinţeniei. Concluzia?! Vă las pe dumneavoastră să o rostiţi, în liniştea conştiinţei proprii…