Părintele Iona: „Călugării trebuie să producă discernământ!”

Singur cu Dumnezeu înseamnă o majoritate, nicidecum singurătate. Aşadar, părintele Iona (în lume Ion Pătrulescu) nu e nicidecum singur pe malul lacului Oaşa, unde se nevoieşte. Fostul profesor universitar de greacă clasică şi elenistică (la Universitatea din Bucureşti şi mai apoi la Universitatea de Vest din Timişoara) trăieşte idioritmic de şapte ani lângă apele lacului, încă mai traducând din Septuaginta (Ieşirea, III Regi şi Isaia) ori din Everghetinosul monahului Pavel (1054). La vremea de acum se roagă şi lucrează, împreună cu mănăstirea Vatopedou, la traducerea Noului Testament după un text bizantin athonit. Bun primitor de oaspeţi (deşi chilia lui e destul de strâmtă), părintele Iona a arătat dragoste de aproapele răspunzându’ne la câteva iscodiri, deşi ar fi preferat să rămână „mai bine filosof tăcând şi nu vorbind”.

– De ce, părinte? Se pierde ceva prin cuvânt?

– Sigur. În mod absolut se pierde, pentru că puţine lucruri adevărate pot fi puse în cuvânt – din cele gândite, vreau să zic – şi din cele puse în cuvânt, puţine sunt înţelese aşa cum au fost puse. Şi astfel apare o distorsiune între „emiţătorul” şi „receptorul” gândului care, trecând din noosferă în sfera noastră, terestră, se deformează datorită vehicolului – care e cuvântul. Cuvântul – în forma sonoră, ca să zicem aşa, lingvistic – este un vehicol al gândului, iar acest vehicol este, cum ştim, neîndestulător. „Neajungerea limbii” te face să fii reticent atunci când încerci să comunici ceva. Aşa cum spuneam, pui gândul aşa cum poţi să‑l pui, dar cel care‑l receptează şi‑l decodează, o face aşa cum poate el.

– Şi de aceea tac călugării?

– Călugării tac din smerenie.

– Adică?

– Călugării tac din smerenie pentru că ei ştiu – eu de aceea vorbesc pentru că nu ştiu, sau ştiu şi nu fac – ştiu din Evanghelie un lucru: cel care învaţă, mic este în împărăţia cerurilor, dar cel care face şi învaţă, mare va fi în ceruri. Ei ştiu că întâi trebuie să faci şi pe urmă să grăieşti din cele ce ai făcut. Eu vorbesc ca un om din lume şi vă spun că noi suntem educaţi să învăţăm pe alţii, indiferent că noi facem sau nu facem ceea ce învăţăm. Dar aici există o primejdie, pentru că a învăţa pe alţii ceea ce tu însuţi n‑ai făcut poate avea două urmări: o dată că nu înveţi bine – pentru că nu cunoşti problemele pe care le ridică aplicarea în practică a ceea ce transmiţi – iar a doua că, în general, dacă faci anumite lucruri bune, este mai bine să nu vorbeşti despre ele.

– În lume lucrurile stau invers, părinte.

– Da. Pentru că în lume, ce e de cinste pentru un călugăr, e de ruşine pentru mireni. Şi invers. Bunăoară: în lume a avea copii e lucru de cinste. Nu la fel e în călugărie. În lume a avea bogăţii şi ranguri, e de cinste. A fi călugăr şi a avea bogăţii, când ai primit votul sărăciei, e de ruşine. Şi aşa mai departe. Deci e o lume pe dos în raport cu lumea călugărească, iar lucrul ăsta îl ştiu monahii. De ce? Pentru că, în primul rând, lumea e centrată pe alte valori supreme: slava deşartă şi mândria! De pildă dumneavoastră, ca jurnalist: ca să vă puteţi susţine şi să aveţi un nume bun, trebuie să vă afirmaţi. Să apăreţi ca bun. Să aveţi îndrăzneala de a spune: eu sunt bun.

– Să te autopromovezi…

– Exact. Dar, din punctul de vedere al monahului, asta e slavă deşartă…

– E şi din punctul de vedere al mireanului, doar că nu prea conştien­tizează şi nu prea pune în practică acest lucru.

– Adevărul e că n‑am prea auzit mirean să se blameze pe sine pentru slavă deşartă! Dacă bea sau mănâncă mai mult, sau are o relaţie adulteră – pe acestea le vede ca păcate. Dar dacă‑i spui că orgoliu, mândria, sau slava deşartă sunt păcate, îţi va spune că e normal să fii puţin orgolios, să ai conştiinţa valorii proprii, nu?

– Aşa‑i. Dar ce se întâmplă cu un călugăr, de îşi schimbă radical punctele de vedere?

– Este conştiinţa noastră care, pe măsură ce‑L caută pe Dumnezeu, ne grăieşte. Şi mireanul ştie că nu face anumite lucruri cum trebuie, dar preferă să nu dea ascultare conştiinţei sale, pentru că altfel ar fi un buluc la poarta mănăstirii ce nu s‑a mai văzut!

– Dar e un alt sistem de valori în lume şi un altul în monahism deşi, teoretic, ambele se raportează la creştinism!

– Vedeţi, conştiinţa omului este cea care ştie voia lui Dumnezeu. Nu toţi sunt chemaţi să fie călugări; nu toţi sunt pentru lume, ci fiecare la locul lui. Or, sistemul de valori e acelaşi! Nu există un alt sistem de valori. Există însă în noi, din păcate, ceea ce se cheamă în lume un fel de îndreptăţire a patimilor. Adică modul prin care omul îşi pune singur conştiinţa în… paranteză. Bunăoară: în loc să spună că e leneş, el spune că e „un tip comod”. Însă asta nu‑l deranjează să se împărtăşească! Dar comoditatea este un cuvânt nobil pentru un păcat destul de trist, care se cheamă trândăvie. Şi atunci, schimbând termenii şi îndreptăţind o stare căldicică de credinţă, omul şade foarte bine în starea asta. Ba chiar se complace în ea.

– V‑aş întreba personal – pentru că aţi trecut prin ambele sisteme de valori – ce faceţi acum?

– Acum încerc să fac ce n‑am făcut atunci!

– Destul de… tainic răspuns!

– Dacă atunci puneam pe primul plan lucrurile dinafară şi consideram că fac destul dacă îmi fac meseria de dascăl şi mai traduc câte ceva, acuma, din perspectiva în care sunt, mă simt ca Marta care se aşează lângă Maria. De fapt, ca o Marta care încearcă să le facă pe‑ale Mariei. Nu ştiu dacă mă‑nţelegeţi: există acest mod de a gândi prin care călugării sunt văzuţi ca nişte paraziţi. Ce fac ei, de fapt?

– Mi‑aduc aminte că părintele Sofronie Saharov, atunci când a vrut să se stabilească în Anglia şi a cerut permisiunea înfiinţării unei mănăstiri acolo, nu înţelegea nimeni la ce slujeşte o mănăstire statului britanic?!

– Exact! Eu încerc să le fac acum pe‑ale Mariei dar, de fapt, nu sunt nici Marta nici Maria. Adică sunt undeva, în drum spre. Adică nu m‑am despărţit încă de activitatea intelectuală, de traduceri. Deşi am plecat de şapte ani de la universitate, tot mai duc un fel de trenă din asta, intelectuală, după mine. Era o vorbă la sfântul Vasile cel Mare care zicea despre un senator ce voia să se facă monah că „pe senator l‑a pierdut iar pe călugăr nu l‑a dobândit”! Eh! Asta mi se aplică şi mie! Adică nici călugăr n‑am ajuns, nici dascăl la universitate nu mai sunt!

– Dar cum ar trebui să fie un călugăr? Mă refer la modul ideal.

– Trebuie să vă mărturisesc un lucru: cred că pentru veacul de acum, dacă mănăstirile nu vor cultiva virtuţile minţii, greu vor mai putea fi portdrapelul creştinătăţii, „batalionul ei de asalt”, autoritatea deplină în Biserică. Războiul care se dă acum cu sufletul omului este un război care se adresează în special minţii. Şi călugărul trebuie să fie echipat potrivit războiului pe care‑l are de dus. Bătălia pe care o poartă acum o dă cu întăriturile minţii omeneşti.

– De ce? Pentru că sunt foarte agresive ideologiile, sistemele actuale?

– Gândiţi‑vă că civilizaţia noastră, nu că este alfabetizată, dar este extrem de exersată intelectual. Astăzi toţi îşi exersează minţile în concepte. Când s‑a mai făcut oare, în istorie, atâta şcoală? Intri din grupa mare la studii şi termini după doctorat, ori după rezidenţiat, ca în cazul medicilor. Treizeci şi ceva de ani din viaţă, din care mai bine de douăzeci şi cinci (un sfert de veac!), de exersare a minţii! Ei! Aici se dă în ceasul acesta lupta pentru mântuire! Oamenii nu mai stau să are pământul – doar 2% din ei mai sunt în agricultura ţărilor civilizate. Şi‑atunci, aici trebuie să ne exersăm şi noi apostolatul creştin, la nivelul minţii. Or, călugărul ar trebui să fie – cum a mai fost şi în alte timpuri trecute – mă gândesc la epoca de aur a Bizanţului, la Academia din Constantinopol…

– Deci acesta ar fi modelul de călugăr – intelectual…

– El ar fi un exemplu de călugăr. De călugăr-intelectual. Dar cel care ar trebui să se lupte cu răutăţile veacului acestuia ar trebui să fie mai performant.

– Ce‑ar trebui să producă?

– Discernământ.

– Foarte greu.

– Da. Să fie în stare să deosebească răul, care astăzi este foarte bine cosmetizat în chipul binelui. Asta este virtutea care, cred eu, ar trebui astăzi exersată. Şi aceasta este o virtute a minţii…

– Şi a sufletului, pentru că ţine de smerenie…

– Bine, însă mintea e o parte a sufletului. Această virtute, acest exerciţiu al discernământului îl poţi dobândi fie pe cale intelectuală, prin lectură, pe cale mentală, prin precizarea conceptelor, ori printr‑o stare de rugăciune – cum zicea sfântul Siluan: „nimic nu zic de la mine, numai ce‑mi dă Duhul să spun”. Ori eşti un om al rugăciunii – şi atunci ai plinătatea Duhului, pentru că „nu eu trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” – ori eşti un cărturar, dintre aceia care „scot din vistieria lor, lucruri vechi şi lucruri noi” (cum zice Mântuitorul) şi care îşi îmbogăţesc mintea cu ce le‑a dat Dumnezeu înaintaşilor. Atunci devii un intelectual care se‑mpărtăşeşte de acelaşi duh ce stă în învăţătura Bisericii. Noi putem să folosim amândouă căile, adică să fim şi rugători, dar să ne lucrăm şi mintea citind şi cugetând Scripturile şi pe Sfinţii Părinţi. Necazul este că nici în mănăstire şi nici în facultăţile de Teologie nu mai există o tradiţie riguroasă a formării intelectuale. Noi am pierdut marile modele de profesori – din care am mai avut până în perioada interbelică, cum a fost părintele profesor Stăniloae, care totuşi – din păcate – a fost mai mult un savant decât un profesor, el neavând, ca să zic aşa, harisma retoricii.

– A mai fost şi Iorga.

– Da.

– Nae Ionescu…

– Şi el. Şi asta o mărturiseşte calibrul ucenicilor lui. Pentru că nota unui dascăl i‑o dau studenţii lui. Că a fost bun sau nu, asta o spune calitatea studenţilor lui.

– L‑am avut şi după perioada interbelică pe Constantin Noica.

– Da. El a fost un fel de stareţ al noilor vremi – la modul laic vorbind. Dacă această gândire s‑ar fi aşezat pe revelaţia dumnezeiască, atunci s‑ar fi produs o mare reînnoire în viaţa spirituală. Cum a fost „Rugul aprins”. Ar fi fost un Rug aprins ce‑a făcut Noica la Păltiniş! Numai că Noica a plecat de la alte premize, de la alte baze; el n‑a plecat de la revelaţie, ci de la raţiune, de la filosofie, de la cugetare. De la limba română. Şi a făcut nişte lucruri extraordinare. Adică, eu mă gândesc că profesorul, Constantin Noica filozoful, este o zidire foarte bună pentru Rafail Noica, cel care şi‑a ales drept ţel să se sfinţească. Noica a construit o bază foarte bună, raţională – pe limbă, pe cultură, pe filosofie – iar Rafail a plecat mai departe, spre Dumnezeu. El a construit tot ce se putea construi omeneşte.

– Şi s‑a păstrat asta şi în părintele Rafail, pentru că el este un teolog foarte subtil.

– Da. El păstrează, genetic vorbind, moştenirea de la tatăl său, pentru că operează în cuvântările sale cu decupaje fine ale sensurilor cuvintelor

– Revenind la mănăstirile noastre, spuneaţi că ele nu mai au forţă intelectuală…

– Nu. Nu mai cultivă paradigma intelectului. Cred că se asociază – şi de foarte multe ori pe bună dreptate – intelectualul raţionalist cu ateul. Ori i se asociază mândria, opusul smereniei creştine. Evident că majoritatea scriitorilor, gazetarilor, intelectualilor sunt egocentrici şi e foarte greu de crezut că ei sunt şi smeriţi în acelaşi timp. „Cunoştinţa îngâmfă”, spune apostolul Pavel. S‑a pierdut acea armonie între intelect şi virtuţile creştine. De regulă avem „sfinţi ignari şi genii atee”, cum bine spunea cineva.

– Şi ne‑ar trebui, cum zicea Berdiaev, „genii sfinte şi sfinţi de geniu”, nu?

– Exact.

– Părinte, în tot acest ansamblu: intelect, mănăstire, inimă – esenţială peste toate, rămâne virtutea smereniei – cea care reuşeşte să facă un transfer între minte şi inimă. Lămuriţi‑mă şi pe mine: ce este această virtute? (Eu vă întreb din punct de vedere intelectual, pentru că aşa, tainic, ea se transmite printre creştini, de la unul la altul). 

– Eu am preluat „cea mai bună punere în cuvânt”, ca să zic aşa, de la părintele Rafail Noica (dintr‑o zicere a sa din 2005, la Alba Iulia): „a fi smerit înseamnă a nu te crede nici mai mult, dar nici mai puţin decât ceea ce eşti”. Cu alte cuvinte, să‑ţi cam vezi locul şi măsura.

– Păi poţi să fii un sfânt şi atunci, dacă te consideri sfânt, mai eşti smerit?

– Când zice nici mai mult, dar nici mai puţin decât ceea ce eşti, se referă la darurile pe care le‑ai primit şi pe care trebuie să le lucrezi: nici să‑ţi închipui că ai mai multe decât ai de fapt – spre exemplu să mă cred eu muzician acuma – dar nici să cazi într‑o falsă umilinţă: spre exemplu dacă ştiu puţină limbă greacă, eu nu mă smeresc dacă zic că nu ştiu mai nimic elină. Darurile pe care ţi le‑a dat Dumnezeu trebuie să le lucrezi şi atunci trebuie să le cunoşti ca atare. Ar fi un exemplu bun dat de părintele Teofil Părăian. Era la Timişoara un tânăr care cânta foarte frumos muzică psaltică şi părintele Teofil auzindu‑l a rămas aşa, puţin uimit şi i‑a zis: „Mă, tu să ştii că nu te lauzi dacă spui că ai glas şi cânţi frumos! Pentru că aşa îi”! Este de fapt un alt mod de a spune ceea ce de fapt teoretizează părintele Rafail. Deci dacă tu eşti conştient de talantul pe care l‑ai primit de la Dumnezeu, trebuie să lucrezi darul acela.

– Şi atunci de ce spun monahii că trebuie să te socoteşti sub întreaga zidire?

– Păi da, pentru că cu cât ai mai multe daruri cu atât eşti mai dator!

– Da. Şi e foarte greu să dai totul din tine…

– Păi este greu, dar în măsura în care ţi‑a dat Dumnezeu darul, îţi dă şi puterea să‑l lucrezi. Însă într‑adevăr, nu odată şi‑a invidiat regina camerista! Pentru că, e evident că e mult mai greu să fii regină şi mult mai confortabil cameristă. Mult mai mici sunt exigenţele. Dar când eşti plin de daruri, responsabilitatea e uriaşă faţă de „toată zidirea”, cum s‑a spus.

– Părinte, văd pe masa dumneavoastră un lap-top. E conectat cumva la Internet?

– Nu. Dar nu pentru că Internetul ar fi neapărat ceva rău. Toate sunt bune foarte. Depinde doar de cum le folosim. Întrebuinţarea unui lucru poate fi greşită, nu lucrul în sine. Internetul chiar poate fi un instrument excepţional. Eu, ca să fiu sincer, fiind de mentalitate tradiţionalistă, când au apărut PC-urile am fost puţin refractar. Însă au venit studenţii şi mi‑au arătat unul şi mi‑au spus: „Dumneavoastră traduceţi. Uitaţi‑vă puţin pe Net şi vedeţi ce aveţi: dicţionare, traduceri, ediţii critice, etc”. Şi într‑adevăr aşa era. Şi este. Aşa că mi‑am cumpărat un lap-top chiar în ziua aceea şi, mulţumesc lui Dumnezeu, până la vârsta asta nu am descoperit nici un fel de dezavantaj în el.

– Pentru că l‑aţi folosit cum trebuie!

– Nici nu ştiu cum ar putea fi folosit altfel! Cum să‑l folosesc cum nu trebuie?

– De ce v‑am întrebat despre lap-top: credeţi că va supravieţui Ortodoxia mileniului III?

– Nu numai că cred lucrul ăsta, dar sunt absolut convins, pentru că Însuşi Dumnezeu a spus: „Aceasta este Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor învinge”! Iar Dumnezeu nu putea spune un lucru care să nu se petreacă întocmai. Ori eu n‑am nicio îndoială că Ortodoxia este Biserica lui Dumnezeu şi ea nu va putea fi învinsă de porţile iadului! Şi sunt convins că noi toţi credem acelaşi lucru.

– Amin părinte!