Tot despre viaţa în parohie. Cea urbană

În articolul precedent, am evocat trei întâmplări cu tâlc din viaţa unor parohii de ţară. În prima dintre ele, preotul îi învaţă pe enoriaşi, uzând de o metodă nonconformistă, că biserica este a întregii comunităţi şi că trebuie să vină la slujbe ca acasă, cam cum se adună seara la cină, după o zi de muncă la câmp. Din cea de a doua, am reţinut că o comunitate nu este întreagă chiar şi dacă doar unul dintre membrii ei lipseşte; că, atunci când noi lipsim, este un loc gol în biserică (uneori, chiar la propriu) pe care nimeni nu-l poate umple. Mai mult, cea de a treia povestire de săptămâna trecută ne arată de câte se văduvesc pe ei înşişi cei ce lipsesc, fără motiv, de la Sfânta Liturghie: nu numai că nu se bucură de comuniunea cu „miile de arhangeli şi zecile de mii de îngeri”, dar ei se lipsesc şi de protecţia propriului înger păzitor, cel care nu lipseşte niciodată de la dumnezeiasca slujbă.

Şi la oraş, în esenţă, comunitatea parohială se aşază pe aceleaşi coordonate. Există însă un specific, generat mai ales de mulţimea mai mare de credincioşi şi de caracterul eterogen al parohiei. În plus, la oraş, mai mult decât la ţară, este tendinţa de a căuta o biserică „mai specială”, unde fie să slujească un preot „cu har”, fie să se facă slujbe mai deosebite (cum ar fi molitfele Sfântului Vasile cel Mare). Mizând pe această predispoziţie spre lucruri „exotice”, Părintele Constantin Galeriu, pe vremea când slujea la o biserică din Ploieşti (a fost paroh acolo între anii 1947-1973), şi-a anunţat puţinii credincioşi din biserică că diavolul a promis că se va arăta celor care vor veni la biserică în cutare dată, la o anumită oră. Atât de convingător a fost părintele (un excepţional orator, pe care toţi îl ştiau ca fiind foarte serios), încât, la momentul anunţat, s-a adunat puhoi de lume, că nu mai încăpeau oamenii nici în biserică, nici în curte… Se apropie şi ora la care trebuia să-şi facă necuratul apariţia, lumea – cu sufletul la gură! Abia de respirau. Trec cinci minute peste ora anunţată, trec zece minute, trece un sfert de oră. Dracul, nimic. La un moment dat iese afară Părintele Galeriu şi le vorbeşte: „Fraţilor, aşa cum v-am anunţat, astăzi trebuia să se arate dracul, să-l poată vedea toată lumea. Aşa a promis. Dar se vede treaba că nu degeaba este numit de Mântuitorul ca fiind «mincinos şi tatăl minciunii». Mincinos a fost, mincinos a rămas dracul: nu ni s-a arătat cum a promis… Dar eu stau şi mă ruşinez uitându-mă la voi: la fiecare Sfântă Liturghie sunteţi chemaţi să-L vedeţi pe Dumnezeuşi nu veniţi decât câţiva dintre frăţiile voastre. Dar când aţi aflat că vine dracul, aţi dat năvală. Ce mai poţi să spui într-o astfel de situaţie?!…”

Există, aşadar, întotdeauna mijoace de a-i aduna pe oameni la biserică, ajutându-i să conştientizeze că Biserica este chemată a fi Împărăţia lui Dumnezeu venită deja pe pământ, iar nu loc de satisfăcut curiozităţi paranormale sau metafizice ori tonomat de împlinit dorinţe. Căci uneori preotul este solicitat „să presteze” precum o fac ghicitoarele şi vrăjitoarele. Cu un astfel de gând a venit, acum câţiva ani, o femeie la un părinte mai hâtru, dar duhovnicesc, căruia i-a cerut „să-i deschidă cartea” şi să-i spună ce-o aşteaptă în viitor. Preotul refuză, dar, la insistenţele femeii, deschide, într-un final, Sfânta Evanghelie. „Ei, ce scrie, Părinte?”, se precipită femeia. Părintele se uită mai atent şi clatină uşor din cap. Apoi oftează uşor. Femeia înţelege că e vorba de ceva serios, chiar un picuţ grav. „Hai, spune, Părinte, ce scrie… Orice ar fi, voi primi. Indiferent cât de rea ar fi prezicerea”. „Chiar vrei să ştii?”. „Da!”. „Dar făgăduieşti să primeşti cuvântul?”. „Da, Părinte, făgăduiesc înaintea lui Dumnezeu”. Preotul, după câteva momente de suspans, îi dezvăluie, în sfârşit, taina slovelor negre şi roşii: „Doamnă, să ştiţi că aici scrie că va trebui să postiţi posturile de peste an, să vă rugaţi zilnic, să faceţi milostenie şi să vă spovediţi că aţi vrut să ispitiţi pe Dumnezeu, căutând să vi se ghicească viitorul…” Femeia face un pas în spate, ca lovită în moalele capului de neaşteptatul răspuns: „Fugi de-aici, Părinte, chiar aşa scrie…?”.

Revenind la ideea de parohie (enorie) ideală, amintesc aici un cuvânt al unui părinte din Grecia care sublinia că faci parte, cu adevărat, dintr-o comunitate în care este comuniune în sensul deplin al cuvântului, atunci când, dacă se întâmplă să lipseşti o duminică de la o Sfântă Liturghie, în maximum două ore de la încheierea slujbei, unul dintre credincioşii care au fost la biserică te caută să vadă ce s-a întâmplat de nu ai putut veni. Pare frumos şi de neatins un astfel de ideal, mai ales la oraş, dar merită încercat. Spre exemplu, la biserica unde slujesc, între mijloacele prin care caut să mi-i apropii şi să-i apropii între ei pe credincioşi, se numără şi reluarea vechii tradiţii creştine a unei agape ţinută după slujba Sfintei Liturghii. După prima astfel de agapă, au venit la mine doi credincioşi şi mi-au mărturisit: „Părinte, noi doi stăm de câţiva ani de zile în strane alăturate, unul lângă celălalt. Am participat împreună la atâtea Sfinte Liturghii, dar nici măcar nu ştiam cum ne cheamă unul pe celălalt. Acum, în sfârşit, am avut şi noi prilej de a intra în vorbă, că în timpul slujbei nu îndrăzneam să facem altceva decât să fim atenţi la rugăciune şi la cântare”. M-am cutremurat. Câţi dintre credincioşii noştri n-or mai fi ca ei, stând umăr lângă umăr la Sfânta Liturghie, în cea mai adâncă rugăciune, dar fără măcar a-şi da bineţe ori a se cunoaşte? Am înţeles, astfel, un lucru fundamental în pastoraţie: datoria preotului nu este doar a face cunoştinţă oamenilor cu Dumnezeu, ci şi de a-i ajuta să se cunoască unii pe alţii. Pe verticală, dar şi pe orizontală – asta e taina Crucii pe care S-a jertfit Iubirea.

Pr. Constantin Sturzu