Conştientizăm războiul dus împotriva copiilor noştri?

Războaie sunt de când îi lumea. Nu ştim să fi existat epocă istorică în care unii dintre oameni să nu se lupte ca să-i stăpânească, să-i chinuiască sau să-i omoare pe ceilalţi. În ultima sută de ani însă, războiul a început în mod evident să capete şi alte dimensiuni, disimulându-se atât de bine pe timp de pace, încât oamenii au ajuns să-şi iubească agresorul: caută cu tot dinadinsul să se expună cât mai mult ostilităţilor, muncind din greu ca să poată finanţa campaniile pe care acesta le duce pentru a-i distruge.

În fine, deşi s-a scris foarte mult şi cărţile sunt la îndemâna oricui, masele, ca şi hipnotizate, nu conştientizează războaiele informaţionale, culturale, psihologice, sociale, publicitare, ideologice, religioase, tehnologice şi chiar medicale la care îi expune modernitatea. Vaccinurile, presa și televiziunile, stresul şi Internetul, pornografia şi E-urile, în general stilul de viaţă modern sau módele sunt astăzi doar câteva dintre armele preferate ale conflagraţiei mondiale căreia îi suntem victime.

Mai există o diferenţă. Înainte, războiul era purtat de bărbaţi; familiile şi îndeosebi copiii rămâneau cumva protejaţi, deşi sufereau de pe urma acestuia. Astăzi însă toţi oamenii sunt transformaţi în ţinte – războiul este total, dus împotriva întregii umanităţi. Și, mai ales, împotriva copiilor. Paradoxal, cu cât copilul e mai mic, cu atât mai sângeroasă și mai înverşunată este agresiunea dusă împotriva lui. Şi mai grav încă, părinţii sunt transformaţi în cei mai fideli aliaţi ai inamicului în acest război dus împotriva propriilor copii, convinşi fiind că în felul acesta le asigură viitorul.

Avortul este cel care pune în pericol viaţa copilului până în luna a treia de sarcină, dacă nu şi mai târziu. Sunt mult mai puţini cei care scapă decât cei care sunt omorâţi în pântecele mamei. Dar şi dacă scapă de această ameninţare – fiind, cum se zice, un „copil dorit” –, până la naşterea sa, pruncul mai are încă de înfruntat câteva mari pericole care-i amenință sănătatea şi chiar viaţa.

În primul rând, poate suferi de o anumită înfometare, din cauză că alimentaţia mamei, lipsită de vitaminele, enzimele şi mineralele necesare, nu-i permite să susţină nevoile nutriționale și de oxigen ale copilului nenăscut.

Apoi, mai există pericolul otrăvirii. E-urile din alimente, glutamatul din mezeluri sau cipsuri, hormonii şi antibioticele din carne, bifenolii şi ftalaţii din apă, nitraţii şi alte otrăvuri din legume creează un mediu deloc propice dezvoltării intrauterine a copilului.

În fine, presupunând că organismul mamei a fost suficient de puternic să protejeze copilul în faţa acestor otrăvuri pe care le poartă în sânge, mai există un factor destul de puţin luat în considerare: stresul. Se pare că stresul prenatal al mamei – cel puţin aşa dovedesc studiile – se face vinovat de apariţia anumitor afecţiuni psihologice şi neurologice care-i vor marca copilului întreaga viaţă. Scăderea imunităţii, bolile cardiovasculare, diabetul infantil, autismul şi schizofrenia pot afecta copilul din cauza stresului psihosocial sau marital suferit de mamă în perioada când pruncul mai locuia încă în pântecele ei.

Încă de la naștere…

Oare toate acestea nu constituie cauza reală a faptului că, în România, unul din patru copii se nasc cu anumite probleme de sănătate, inclusiv malformaţii, după cum aflam din nişte statistici în urmă cu câţiva ani? Desigur, ca urmare a războiului informaţional prin care trecem, toate aceste lucruri nu ajung la cunoştinţa opiniei publice, de altfel intoxicată cu o mare de informaţii banale, meschine sau extrem de nocive. Pentru mass-media este mai importantă apariţia unei dive îmbrăcată sumar decât soarta copiilor care, încă din clipa în care se nasc, sunt lipsiţi de posibilitatea unei vieţi normale.

Tot mai des astăzi, nici la naştere pruncul nu are parte de pacea mult-aşteptată. În loc să vină pe lume pe cale naturală, beneficiind de bacteriile atât de necesare stimulării sistemului său imunitar, pruncii, în peste 50% din cazuri, sunt constrânşi de modă, de comoditatea sau interesul material al unor doctori să iasă prin peretele uterului, chiar şi atunci când lucrul acesta nu este deloc necesar. În primul rând, pruncul este nepregătit pentru acest moment, căci organismul mamei nu l-a anunţat că a sosit momentul să se nască. Pe de altă parte, în urma cezarienei, cu o probabilitate destul de mare, laptele nu-i va veni mamei încă din primele momente, existând în schimb un risc sporit de a dezvolta o depresie, fapt care îi va afecta mult comunicarea cu pruncul în primele sale luni de viaţă – altfel spus, exact cea mai importantă perioadă din viaţa copilului pentru dezvoltarea ataşamentului.

Oricum, şi după o naştere normală, copilului i se taie mult prea repede cordonul ombilical, fapt care-l lipseşte de cantitatea de fier necesară hemoglobinei şi îi creşte riscul apariţiei unor afecţiuni – cum ar fi paralizia cerebrală, autismul, capacitatea cerebrală scăzută etc. Mai mult, pruncul, în loc să fie pus imediat la pieptul mamei, ca astfel să se poată linişti, dobândind sentimentul siguranţei atât de important pentru funcţionarea normală din punct de vedere neurologic şi fiziologic, este dus în altă cameră şi hrănit artificial cu lapte. Este vorba oare de comoditate, sau de o politică abil indusă în spitale pentru a se creşte mai târziu vânzarea de lapte praf? Căci am auzit de cazuri în care copiii sunt hrăniți artificial chiar cu 10-15 minute înainte de a fi duşi la sânul mamei, ceea ce-i face să nu se mai „împrietenească” uşor cu sânul, iar mamei îi scade probabilitatea venirii laptelui în cantitate suficientă…

În sfârşit, nu apucă bine copilaşul să se trezească pe lumea aceasta, că sistemul său imunitar foarte slab dezvoltat primeşte două lovituri puternice, prin vaccinul antituberculoză şi cel antihepatic B. Adică organismul copilului trebuie să se lupte cu două infecţii încă din primele două ore de viaţă. Desigur, în multe dintre ţările lumii aceste vaccinuri nu se fac la naştere, dar asta nu înseamnă nimic pentru cei care vând vaccinuri în România, fără să-i intereseze efectele pe care acestea le pot avea asupra nou-născuţilor.

„Programul de vaccinare” va continua însă și în următoarele luni de viaţă, chiar dacă există o mulţime de studii care arată că bolile copilăriei sporesc imunitatea, iar vaccinurile cresc riscul apariţiei alergiilor şi a astmului, precum și a multor altor boli. Dar logica războiului dus împotriva copilului este asigurată printr-o dezinformare minuţios aplicată corpului medical şi populaţiei în general.

Copii abandonați în faţa ecranelor

Primii doi ani din viaţa copilului sunt cruciali în dezvoltarea sa psihosomatică şi emoţională pentru întreaga sa viaţă. Ca hrană, are nevoie cât mai mult de laptele mamei. Cel puţin şase luni, se spune, dar cu cât alăptarea durează mai mult, cu atât imunitatea copilului sau a adultului de mai târziu va fi mai bună, ca și starea lui generală de sănătate. Şi nu numai. Alăptarea presupune o comunicare afectivă a mamei cu copilul, care îi întăreşte foarte mult sănătatea emoţională.

Da, afectivitatea, răspunsul prompt al mamei şi al tatălui la nevoile copilului, grija plină de dragoste a părinţilor este cea mai bună asigurare a viitorului acestuia. Dacă mama îl părăseşte pentru a pleca la serviciu, dacă pruncul nu simte afecţiunea şi suportul necondiţionat al mamei, ar putea dezvolta un ataşament insecurizant, care îl va marca pentru întreaga viaţă. Aceasta înseamnă că nu va fi capabil să-şi gestioneze emoţiile, să comunice afectiv, ori eschivându-se (ataşamentul evitant), ori stresându-se cumplit şi stresându-i şi pe cei apropiaţi (ataşamentul anxios).

Deprivarea afectivă în primii doi ani de viaţă se face răspunzătoare și de o lipsă de dezvoltare normală a creierului, iar în cazuri cronice de probleme cognitive, de apariţia la maturitate a depresiei, a bolilor cardiovasculare etc. Aceasta pentru că mama nu şi-a putut găsi timpul – un timp de calitate – pe care să-l petreacă împreună cu copilul său. Căci, mai nou, chiar dacă stau acasă, multe mame preferă astăzi să-şi cheltuiască timpul cu televizorul sau pe reţele de socializare decât să-şi susţină afectiv copii, comunicând cu ei.

În schimb, ecranul devine, din primii ani de viaţă, personajul principal din viaţa copiilor. În pofida faptului că toate studiile arată că prezenţa mamei este recomandată, iar cea a ecranului, sub orice formă s-ar manifesta, constituie un important factor de risc în dezvoltarea psiho-somatică a copiilor, lucrurile se petrec din păcate tocmai invers. Cele câteva ore pe zi pe care unii dintre copii le petrec în faţa televizorului în jurul vârstei de doi ani le „asigură” acestora la maturitate apariţia problemelor de atenţie şi hiperactivitate, până la aşa-zisa „demenţă digitală” constatată de Doctorul Manfred Spitzer. Desigur, în instalarea acestei afecţiuni, un rol important îl joacă toate device-urile electronice care invadează viaţa copilului, de la televizor şi calculator până la tabletă şi smartphone.

Cu durere o spunem, cei mai mulţi părinţi îşi distrug realmente propriii copii abandonându-i în faţa ecranelor sau punându-le la dispoziţie cu toată generozitatea ultimele descoperiri comunicaţionale. Căci fac eforturi, săracii, să le cumpere televizorul cu ecranul cel mai mare, calculatorul cu conexiunea cea mai rapidă la Internet, tablete sau telefoane – măsură a bunăstării la care au ajuns! –, fără a lua în calcul că oamenii de succes la nivel mondial, cei ce absolvă marile universităţi şi conduc lumea, au fost ţinuţi departe de aceste tehnologii până la maturitate.

Jocurile video dezvoltă comportamentul violent, scad capacitatea de empatizare şi desensibilizează băieţii în faţa violenţei – adevărat handicap emoţional, care îi va putea urmări întreaga viaţă. Nu mai vorbim de faptul că le afectează major dezvoltarea, inducând chiar şi atrofii corticale. Telenovelele consumate de la vârsta de 7 ani afectează major imaginaţia fetiţelor, care acceptă avansurile băieţilor încă din primele clase ale gimnaziului – ce ştiu ei atunci! – şi le grăbeşte maturizarea în planul erotic, coborându-le, coroborat şi cu alte fenomene, vârsta primei menstre şi a primelor relaţii sexuale.

Identitatea de gen

Sexul devine un cuvânt obişnuit pe buzele copiilor din multe colectivităţi chiar de la clasele a IV-a şi a V-a, deşi puţini părinţi conştientizează factorul de risc pe care îl reprezintă deţinerea unui smartphone pentru consumul imaginilor pornografice de către copii. Da, acesta este cel mai mare pericol astăzi în şcolile româneşti, oricât ne-am face că nu vedem! Prin telefonia mobilă, prin accesul uşor al copiilor la Internet, aceştia îşi transmit cu o viteză uluitoare de la unul la altul marea descoperire: pornografia, tot ceea ce ţine de actul sexual şi, mai ales, de perversiuni. Debutul îl fac băieţii, dar îi urmează şi fetele – mai timid, este adevărat, cedând însă insistențelor celor dintâi sau unei atmosfere în care cel mai important lucru devine faptul de a fi cât mai permisivi sexual.

Soluţia pe care Organizaţia Mondială a Sănătăţii o propune este „educaţia pentru sex”. Astfel că, prin ghidul pentru educaţie sexuală[1], O.M.S. cere implementarea în regim de urgenţă a educaţiei sexuale în şcolile europene. Printre altele, ghidul arată că educaţia sexuală trebuie să înceapă încă de la naşterea copiilor (!). Astfel că, la începutul gimnaziului, aceştia vor trebui să aibă cunoştinţe suficient de precise privind masturbarea şi posibilitatea relaţiilor de tip homosexual, iar între 9 şi 12 ani să fie educaţi privind mijloacele contraceptive şi avortul, astfel încât încă de la această vârstă să fie capabili să aibă primele acte sexuale. Cu alte cuvinte, la numai 12 ani, în viziunea ghidului pentru educaţie sexuală al O.M.S., copiii noştri ar trebui să ştie despre viaţa sexuală şi perversiuni mai mult decât aflasem noi la sfârşitul facultăţii.

Mai mult, ghidul insistă şi asupra noii ideologii a „identităţii de gen”, căci, mai nou, ultima strategie şi cea mai periculoasă pentru distrugerea copiilor noştri şi a umanităţii în genere o constituie propaganda aşa-zisei „teorii a genului”. Conform acesteia, băieţii nu sunt cu adevărat băieţi până nu se hotărăsc să-şi asume această identitate, şi nici fetiţele nu sunt fetiţe până când nu se dezmeticesc ca să-şi dea seama ce sunt de fapt. Teoria lasă locul trecerii în barca homosexualilor oricând pe parcursul vieţii, însă se împotriveşte cu toată puterea întoarcerii acestora la un mod heterosexual de a fi. Cu alte cuvinte, teoria identităţii de gen contestă anatomo-fiziologia şi psihologia caracteristică masculinităţii şi feminităţii, afirmând că totul ţine de alegere şi de psihologie.

Ideologia identităţii de gen deja a început să fie predată în şcolile occidentale, şi se doreşte să fie impusă mai cu binele, mai cu forţa, întregii populaţii a ţărilor dezvoltate, deocamdată. La noi au apărut doar timid, în unele manuale şcolare, afirmaţii de tipul: „Nu există comportamente specifice băieţilor şi comportamente specifice fetiţelor” – adică faptul de a te juca cu o păpuşă, a o legăna şi îmbrăca poate fi foarte bine un comportament băieţesc, iar a te lupta, a meşteri sau a te avânta în tot felul de experienţe riscante poate fi un comportament potrivit fetiţelor.

Războiul zilelor noastre nu este o metaforă

Ce se va întâmpla cu aceşti copii la care confuzia devine principala caracteristică a vieţii lor mintale? Cum va arăta viitorul unei societăţi în care copiii sunt, săracii, loviţi cu putere încă din pântecele mamei, iar dacă scapă de un pericol, vine imediat altul, încât nu ştii ce se va mai alege din viaţa lor? Nu ştim – dar asta nu înseamnă că noi, părinţii copiilor noii generaţii, nu trebuie să facem totul pentru a-i salva. Războiul este, cu siguranţă, distrugător.

Poate că nu mulţi vor scăpa neatinşi, însă avem nădejdea că, la sfârşitul acestei etape, omenirea se va trezi pentru a renaşte din acel puţin aluat care a mai rămas sănătos. Până la urmă, de acest aluat trebuie noi să ne ocupăm – de acest aluat ce are în centru propria noastră viaţă de familie, propriii noştri copii, dar şi comunitatea în care trăim.

Poate că cei mai mulţi dintre cei care se vor deştepta din visul colectiv în care i-a aruncat mass-media şi duhul lumii vor fi oamenii Bisericii, cei ce păstrează o conştiinţă vie şi o sensibilitate sporită la durerile lumii în care trăim. Dar vor mai fi şi mulţi dintre aceia care poate nu L-au cunoscut încă pe Dumnezeu, dar caută cu sinceritate adevărul. Nu ştim. Însă poate că mai mult ca niciodată în istorie este momentul să ne unim, conştienţi că războiul zilelor noastre nu este o metaforă şi că ne putem apăra numai împreună, întărindu-ne unii pe alţii în adevăr, în raţiunile pe care Dumnezeu le-a pus în lume – ca, prin împărtăşirea din ele, să dobândim harul şi puterea de a birui lumea, cu toate cele căzute ale ei.

 Virgiliu Gheorghe