2 iulie – Sfântul Ştefan cel Mare

În timpul domniei sale, după ce a rânduit pace cu Matei Corvin, regele Ungariei, pe care de altfel îl învinsese în bătălia de la Baia, acesta, în semn de respect şi de prietenie, i-a dăruit lui Ştefan cel Mare o moşie în părţile Ciceului, o moşie mare cu 40 de sate, să o stăpânească. Iar Ştefan cel Mare n-a găsit că are ceva mai bun de făcut pe această moşie, pe acest pământ românesc aflat sub stăpânire străină, decât să zidescă două biserici şi să întemeieze o Eparhie. Aşa a luat fiinţă, sub domnia lui, Episcopia Vadului, pe care a aşezat-o sub jurisdicţia Mitropoliei de la Suceava.

Când vorbim de conştiinţa unităţii româneşti înainte de 1918, noi obişnuim să-l pomenim pe Mihai Viteazul. Şi pe drept! Dar înaintea lui, cel care a avut această conştiinţă a neamului românesc de pretutindeni, a fost Sfântul Ştefan cel Mare. El ştia că românii majoritari din Transilvania subjugată sunt români, vorbesc româneşte şi că sunt de credinţă ortodoxă. Şi a vrut să-i ajute să-şi menţină acestă credinţă şi conştiinţa de neam. Aşa se explică faptul că a întemeiat acolo, în inima Ardealului subjugat, o eparhie, o episcopie.

Episcopul Nicolae Ivan a venit la Putna să-I mulțumească voievodului

Au trecut veacuri. S-a împlinit cel de-al doilea Război Mondial şi întregirea României Mari. Atunci a fost reînfiinţată Episcopia Vadului care a funcţionat după aceea o vreme la Feleac. Se numea şi mitropolie unde, de asemenea, există o biserică construită de Ştefan cel Mare. Apoi, vitregiile vremurilor au adus înstrăinarea şi dispariţia acestei episcopii. După Marea Unire din 1918 s-a înfiinţat Episcopia Vadului, Feleacului şi Clujului ca o continuare a vechii episcopii întemeiată de Ştefan cel Mare.

Primul episcop a fost Nicolae Ivan, hirotonit şi instalat în 1921. În primul an de păstorie, şi anume la 21 septembrie 1922, el a venit aici la Putna în fruntea unei mari delegaţii de ardeleni, preoţi şi mireni, ca să-i mulţumească Voievodului Ştefan pentru episcopia pe care el a făcut-o în Transilvania şi pe care el, Nicolae Ivan, înaintaşul meu în scaun, a reactivat-o. A fost un moment emoţionant pentru că el se petrecea în atmosfera sărbătorească a refacerii României Mari în hotarele ei fireşti, şi aşa se face că au venit aici foarte mulţi bărbaţi de stat, oameni politici, învăţaţi, demnitari, printre care şi Nicolae Iorga.

Darul Sfântului Ștefan către Ardealul subjugat

Şi iar au mai trecut nişte ani… Şi acum, după ce Ştefan cel Mare a fost recunoscut de biserica noastră drept sfânt, întărind, pecetluind denumirea pe care i-o acorda poporul încă din vremea lui, şi cronicarii, în acest an jubiliar, când s-au împlinit 500 de ani de la trecerea întru veşnicie a Sfântului Ştefan cel Mare, şi eu, urmaşul lui Nicolae Ivan, am hotărât ca tot acum în septembrie, la numai două zile diferenţă, să viu aici în fruntea unei delegaţii pentru ca să-i mulţumim Sfântului Ştefan şi să exprimăm recunoştinţa noastră prin această Sfântă Liturghie.

Inima oricărei Sfinte Liturghii este Euharistia, iar euharistia este un cuvânt grecesc care înseamnă mulţumire. Am venit să săvârşim Sfânta Taină a Euharistiei pentru ca, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate binefacerile pe care ni le dăruieşte, să-I mulţumim şi pentru darul pe care El l-a făcut Ardealului subjugat prin Sfântul Ştefan cel Mare.

Am venit aici împreună cu cei doi episcopi vicari ai mei, pe care i-aţi văzut slujind împreună cu mine şi slujind împreună cu Prea Sfinţitul Gherasim Putneanul, pe care-l cunoaşteţi foarte bine; am venit cu vicarul administrativ, cu toţi consilierii, cu inspectorii eparhiali, cu conducătorii şcolilor teologice, ai Facultăţii de Teologie şi ai Seminarului Teologic, cu protopopii, cu stareţi şi stareţe, cu exarhul mănăstirilor şi cu reprezentanţi ai organizaţiilor de tineret şi de femei, cu reprezentanţii instituţiilor de binefacere pe care le patronează Arhiepiscopia noastră. Am venit cu multă dragosteşi nu ştim cum să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru acestă zi frumoasă pe care ne-o dăruieşte. (…)

„Crucea lui Ștefan s-a numit Moldova”

Dragii mei, fiecare dintre noi poartă o cruce, în felul lui. Şi Ştefan cel Mare a purtat o cruce. Crucea lui s-a numit Moldova. Şi-a luat-o de bună voie. Şi a suferit pentru ea. În acea vreme Ardealul n-a avut un Ştefan cel Mare, dar a avut o cruce. N-a avut Ardealul pe cineva care să-i ducă crucea, şi a dus-o poporul, şi fiecare în parte, până a venit biruinţa. Aici, moldovenii au fost binecuvântaţi de Dumnezeu c-a venit el, Ştefan, să le poarte crucea, să nu doarmă el pentru ca să doarmă ceilalţi, să nu se odihnească el pentru ca să vă odihniţi voi, să rabde el de foame în campaniile militare pentru ca să nu suferiţi voi de foame.

Ştefan cel Mare, sunt convins de aceasta, a venit trimis de Dumnezeu după 25 de ani de fărâmiţare lăuntrică, de lupte interne, după care Moldova urma să se prăbuşească sub jugul imperiului otoman. Ştefan a ştiut aceasta şi şi-a luat crucea pe umeri, având în sine marile virtuţi ale unui creştin. Mai întâi credinţa. Toată viaţa lui a fost plină de credinţă puternică, până şi păcatele lui le-a pus în faţa lui Dumnezeu cu umilinţă şi cu credinţă: Doamne, ăsta sunt eu, om. Tu ai să mă ierţi, că nu sunt înger. Dar eu am o altă menire aici. Păcatele mele pot fi mai multe, dar crucea este una singură. Şi pe aceea trebuie să o port pentru ca să izbăvesc acest popor de robia jugului păgân.

„Vitejia este a eroului, demnitatea este a omului”

În acelaşi timp, a avut iubire. Singura lui mare iubire a fost Moldova. Cele pământeşti au fost mai multe şi trecătoare, dar marea lui iubire, pe care nu a părăsit-o niciodată, a fost Moldova. A fost înzestrat cu virtutea speranţei, a nădejdii. Când a fost deznădăjduit, a alergat la Dumnezeu. Ştim că mergea la duhovnicul său, Daniil Sihastrul, pentru ca să primească curajîn numele lui Dumnezeu şi să ridice el steagul de luptă ca să-şi apere ţara de duşmani şi de robie.

A fost înzestrat cu smerenie, dragii mei. Când era biruitor într-o bătălie, Îi mulţumea lui Dumnezeu cu recunoştinţă, iar când se întâmpla, rareori, să fie înfrânt o spunea deschis: aceasta a fost pentru păcatele mele. Nu se poate o smerenie mai mare, ca el, voievodul, stăpânitorul, să-şi ia asupra lui responsabilitatea păcatelor supuşilor săi. Modelul a fost Iisus Hristos, Cel care Şi-a asumat păcatele noastre, pentru ca noi să nu mai fim păcătoşi. În acelaşi timp a avut demnitate. Vitejia este a eroului, demnitatea este a omului. Nu a îngenunchiat şi nu şi-a părăsit demnitatea nici atunci când alţii au vrut să-l umilească.

„Ştefan cel Mare şi Sfânt este bărbatul de stat desăvârşit”

Demnitatea lui era demnitatea lui Dumnezeu şi demnitatea ţării pe care o păstorea. Demnitatea lui era demnitatea Moldovei. Şi aici a avut exemplu în Domnul Iisus Hristos, Cel care spusese cândva: Dacă cineva îţi dă o palmă, întoarce-i şi obrazul celălalt. Atunci când S-a găsit în faţa judecăţii şi cineva, un servitor, I-a dat o palmă, nu i-a întors obrazul celălalt, ci l-a mustrat, blând, dar l-a mustrat: Dacă am vorbit rău, spune-Mi ce-am vorbit rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi? Atunci nu mai era Iisus cel smerit, ci era Dumnezeu cel demn. El apăra demnitatea dumnezeirii Lui şi demnitatea Bisericii pe care avea să o întemeieze. Iar Ştefan cel Mare a fost un om demn. Ce însemnează un om demn? Un om care impune respect, dar nu prin ordin, ci prin consens. Un om care, prin toată purtarea lui, prin toată statura lui morală, este respectat, pentru că cei care-l respectă simt nevoia să-l respecte, nu pentru că ar fi avut un ordin.

Ştefan cel Mare şi Sfânt este bărbatul de stat desăvârşit, cel care are credinţă în Dumnezeu, cel care are iubire pentru neamul său până la jertfă şi cel care este demn în numele neamului său. Să nu uităm că Ştefan cel Mare a primit o rană de la o săgeată duşmană otrăvită în timp ce-şi apăra ţara, rană pe care a purtat-o toată viaţa şi din cauza căreia a şi murit. Credeţi că este simplu să porţi în trupul tău o rană care scoate puroi şi te doare tot timpul şi te face să şchiopătezi atunci când vrei să mergi drept? El a purtat-o cu demnitate, cu fruntea sus.

„Să ai iubire pentru poporul tău și să fii capabil de jertfă”

Acesta este modelul bărbatului de stat pe care ni-l prezintă nouă Ştefan cel Mare astăzi şi pe care-l recomandăm tuturor bărbaţilor de stat, actuali şi viitori. Să ai credinţă în Dumnezeu, adică credinţa că deasupra ta, care eşti conducător de popor, există o instanţă care te judecă şi îţi cumpăneşte faptele. Credinţa că nu este la discreţia ta să faci tot ce vrei într-o ţară şi cu un popor şi că este o cumpănă deasupra ta care te transcende şi de care trebuie să asculţi.

Fără acestă conştiinţă poţi fi un dictator, dar nu un conducător de stat. Să ai iubire pentru poporul tău, pentru jertfă, să accepţi chiar să ai o ranăîn trup sau în suflet şi s-o duci cu ea, de dragul ţării pe care o cârmuieşti şi a poporului care-şi pune încrederea în tine. Şi să ai demnitate. Fără acestă demnitate un om poate fi un strălucitor om politic, dar nu un adevărat bărbat de stat. Îi îndemnăm pe toţi ai Bisericii şi ai nebisericii să şi-l propună pe Sfântul Ştefan cel Mare drept model de credinţă, de iubire, de speranţă, de smerenie şi de demnitate. Aşa vom birui.

„Binecuvântaţi să fie cei ce cred şi-l cinstesc prin închinare”

Iubiţii mei, voi încheia printr-un fragment din cuvântarea pe care înaintaşul meu, Episcopul Nicolae Ivan, a ţinut-o aici la Putna, cu exact 82 de ani în urmă. Spunea aşa, iar cuvintele lui sunt şi cuvintele mele:

„Eparhia Vadului, al cărei ctitor ai fost în viaţa ta plină de fapte bogate şi măreţe, se prezintă azi în haine de sărbătoare la mormântul tău, cu genunchii plecaţi şi cu inimă smerită, ca să ridicăm rugăciuni pentru sufletul tău, şi să ne închinăm memoriei tale, preaslăvindu-ţi faptele. Am venit să ne inspirăm din duhul vremilor în care ai trăit, să ne înarmăm cu puterea credinţei de care ai fost stăpânit când ai zidit 44 de biserici şi mănăstiri adăpostitoare ale credinţei strămoşeşti ca mulţămită lui Dumnezeu că ţi-a ajutat să înfrângi tătarii, leşii, turcii şi pe unguri. Am venit să punem făgăduinţă că până la suflarea noastră cea de pe urmă vom fi străjerii credinţei pe care tu ai apărat-o prin întemeierea Episcopiei Vadului în părţile Ciceului pe care ţi le-a dăruit Matei Corvin în semn de respect pentru armele tale biruitoare.

Caută din înălţimea ochiului Tău, Bunule, şi revarsă darul Tău cu îmbelşugare asupra celor ce am venit să aducem prinos de mulţămită lui Dumnezeu şi lui, cel ce cu braţ înalt a sporit ogoarele, satele şi oraşele, a întărit bisericile, a aşezat mănăstirile, şi în 36 de războaie, purtate cu rezultate strălucite, ne-a dat pildă vie de luptă şi de jertfă creştinească spre mărirea lui Dumnezeu şi a neamului nostru românesc.

Fă, Doamne, ca să-l avem de-a pururi înaintea ochilor noştri ca exemplu al iubirii de ţară şi de glia stămoşească, ca hotarele pe care le stăpânim astăzi să fie hotare neclintite, cum neclintit are să rămână în noi credinţa în Dumnezeu, Cel care ne-a încredinţat o misiune, misiunea de a răspândi cultura, civilizaţia şi pacea pe pământul udat de lacrimile strămoşilor noştri.

Binecuvântată fie sfinţenia lui Ştefan cel Mare, binecuvântaţi să fie cei ce cred şi-l cinstesc prin închinare, binecuvântarea lui Dumnezeu să fie peste noi şi peste voi toţi, cu al Său dar şi a Sa iubire de oameni, acum şi în nesfârşiţii veci. Amin”.

(Fragment din predica rostită de Înaltpreasfinţitul Mitropolit Bartolomeu Anania la Mănăstirea Putna, 19 septembrie 2004)