Să trăim frumos!

Cine nu ar vrea să trăiască frumos?! Şi, totuşi, alergăm zilnic ca şi cum cineva ne-ar fugări de la spate. Griji, probleme, nevoi mai mult sau mai puţin necesare, sau chiar numai un spirit neliniştitor, care ne spune să ne pornim mai departe amăgiţi de gândul că aşa vom găsi ceea ce căutăm cu adevărat. În fine, o populaţie de fugari, de venetici – oameni înstrăinaţi de propriul sine pentru că nu mai ştiu de când nu şi-au mai tras sufletul. Ce frumos şi adevărat sună în româneşte sintagma a-ţi trage sufletul, care spune totul despre această nevoie fundamentală pe care, deşi trebuia să stea la baza piramidei lui Maslow, psihologul umanist american ateu nu a luat-o în considerare…

Într-un fel, lumea modernă este consecventă cu propriile opţiuni ideologice. Nu te mai lasă să-ţi tragi sufletul pentru că ea nu mai crede în existenţa acestuia. Atâta timp cât omul este gândit ca un mecanism biologic, tot ceea ce se străduieşte să realizeze sistemul de guvernare este să facă din om o maşină cât mai productivă şi un consumator cât mai eficient. Aceasta nu înseamnă că omul-victimă al sistemelor corporatiste şi al ideologiilor contemporane atee nu va suferi, nu-l va durea sufletul, fără să ştie motivul adevărat al neliniştii care-l bântuie, al faptului că nu se mai poate bucura, iar lumea este atât de tristă şi de cenuşie.

Soluţii s-au găsit şi la această problemă. S-a inventat „psihicul” ca înlocuitor secular al sufletului şi divertismentul ca mijloc de-a te face să uiţi de eventualele probleme existenţiale care pot apărea. Dar fără conştiinţa că are suflet, omul nu poate trăi frumos, orice ar face în viaţă. Spunem aceasta pentru că frumosul la care ne referim nu excelează neapărat din punct de vedere estetic, ci este cel care odihneşte sufletul, este ceva care te hrăneşte şi te face să te simţi împlinit.

Desigur, frumos trăiesc copiii dintotdeauna când descoperă cu mirare lumea şi se bucură de fiecare clipă care aleargă pe lângă ei. Frumos trăiesc şi bătrânii când îşi poartă cu demnitate vârsta, când deapănă amintiri şi nu se grăbesc, de parcă timpul s-a oprit pe loc, reflectând cu înţelepciune la deşertăciunea lumii, dar şi la frumuseţea ei văzută prin ochii nepoţilor, în lumina credinţei în Dumnezeu. Dar nici de unii, nici de alţii nu mai poţi spune astăzi că trăiesc, că trăiesc pur şi simplu, atâta timp cât stau cu orele sau cu zilele, de-a lungul anilor, în faţa ecranului, de orice fel ar fi el.

Frumos trăiesc şi adolescenţii care şi-au păstrat ca prin minune minţile şi sufletele curate şi care se descoperă unul pe celălalt „suflete pereche”, îndrăgostiţi fiind cu gândul că vor îmbătrâni împreună, înconjuraţi de copii. Dar şi mamele cu pruncul la sân sau trebăluind prin gospodărie se bucură de vârsta aceasta a rodirii, de creşterea minunată a copiilor şi de tot ceea ce, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, aduce ziua de mâine. La fel şi soţii lor, taţii, se bucură când se întorc acasă înconjuraţi de cei dragi sufletului lor. Greutăţile vin (şi nu puţine!), bolile, uneori neînţelegeri şi certuri, dar până la urmă şi acestea sunt sarea şi piperul unei vieţi în care omul sporeşte continuu întru cele de Sus, într-o înţelegere mai înaltă a sensului vieţii noastre, a darului pe care l-am primit şi-l primim în fiecare clipă pe care o trăim.

„Frumuseţea este lumina harului care ne luminează sufletul…”

Dar lucrurile, adesea, nu stau aşa. Sunt oameni care atât de mult s-au îndepărtat de aceste deziderate ale unei vieţuiri simple, trăite frumos, că s-ar putea să râdă cinic de o astfel de perspectivă a realităţii, considerată de ei perimată. Cinic, pentru că este greu să recunoşti în faţa propriei conştiinţe cât de departe te afli de cele către care cu adevărat aspiră sufletul tău. Dar, totuşi, şi pentru aceşti oameni, pentru noi toţi este posibilă o reîntoarcere la un mod frumos de a vieţui, la acea viaţă care Îi place şi lui Dumnezeu şi care ne face să ne simţim împliniţi. Nu credem că este nevoie de prea multe cuvinte când e vorba de trăire, de a trăi frumos. Frumuseţea nu este până la urmă decât lumina harului care ne luminează sufletul, care ne luminează vederea frumuseţilor lumii în care trăim, a minunatei alcătuiri a făpturii, dar mai ales a omului. Căci cea mai mare taină a lumii în care trăim rămâne omul, omul care uneori atinge sublimul, dar care se coboară şi până la cele mai adânci şi întunecate locuri ale degradării sufleteşti. Omul care, deşi a fost zidit după chipul lui Dumnezeu, se chinuieşte adesea, se târăşte uneori în subteranele întunecoase ale lumii de dedesubt, luptându-se să iasă la suprafaţă, luptându-se cu toate murdăriile, cu toate patimile şi amăgirile cu care duhurile lumii l-au înconjurat.

Viaţa noastră este şi va fi trăită frumos atunci când toate cele prin care trecem se petrec cu conştiinţa vie a faptului că ne aflăm în faţa lui Dumnezeu, atunci când suntem împăcaţi cu propria conştiinţă şi cu aproapele. Da, mai ales astăzi, într-o lume atât de întinată imagistic şi semiologic, atât de artificial construită în jurul banului şi a eficienţei impersonaliste, vieţuirea noastră trebuie să plece de la trăirea frumoasă întru cele ale vieţii lăuntrice. Căci şi în vremea comunismului, în unele celule ale închisorilor se coborâse harul într-o aşa măsură, încât puteai crede că acolo se mutase Dumnezeu. Aceasta pentru că în toată acea lipsă şi suferinţă infinită, omul fusese constrâns să fugă lăuntric către inimă, pentru a-L descoperi acolo pe Hristos. Credem că aceasta este calea celor din zilele noastre, a tuturor celor care doresc să se bucure să dobândească fericirea de a trăi frumos, la care toţi suntem chemaţi: să trăim împreună cu Hristos.

 Gheorghe Fecioru