Să avem ochii sufletului deschiși și să discernem ispita

Ca cineva să poată să cunoască cuvântul lui Dumnezeu, să aibă ochii sufletului deschiși și să discearnă ispita încă și în cele mai subtile atacuri ale ei, trebuie să fie pregătit mai dinainte prin rugăciune, prin nevoință, prin meditație duhovnicească, prin viață întru Tainele Bisericii și, mai înainte de toate, prin smerenie și ascultare de duhovnicul lui. Trebuie să avem smerenia să ne refugiem la duhovnic, nu numai să mărturisim păcatele noastre, ci și să cerem povățuire și ajutor în război împotriva curselor vrăjmașului. Omul smerit chiar dacă se înșeală vreodată, are duhovnicul pentru a-l sfătui și a-l îndrepta și a-l izbăvi, în timp ce cel mândru nu acceptă ajutorul și sfatul nimănui și astfel cu ușurință poate fi înșelat și să creadă greșeala ca fiind corectă, excesul ca nevoință și întunericul ca lumină.

„Zis-a Avva Antonie, am văzut toate cursele vrăjmașului întinse pe pământ și am suspinat și am zis: cine poate oare să le treacă? Și am auzit glas spunându-mi: smerenia” (Patericul, 7, Ed. Astir, Athena 1961, p. 2.). Cu cât este mai pregătit cineva prin lupta lui duhovnicească zilnică și cu cât are mai curați ochii sufletului, cu atât mai ușor și mai repede înțelege atacul celui rău și îl înfruntă.

Ispita începe întotdeauna cu atacul minții noastre, cum ne spune Sfântul Ioan al Scării. Ne atacă cu un simplu gând sau imagine care se arată pentru prima dată în mintea noastră. Dacă ne împotrivim și alungăm imaginea aceasta imediat, nu avem atunci nici un păcat. De aceea nu trebuie cineva să se întristeze și să se considere vinovat pentru gândurile rele, pe care totuși nu le primește, nici nu le reține, ci dimpotrivă le alungă imediat. Dacă nu respingem atacul imediat, atunci urmează asocierea cu ele, adică convorbirea cu ele, cu acest gând sau cu această imagine în mintea noastră care poate să fie cu dispoziție pătimașă și să fie păcătoasă sau fără dispoziție pătimașă și să fie fără de păcat. În continuare avem învoirea, adică întoarcerea pătimașă a minții către gândul sau imaginea care ne-a atacat. Altă stare este robirea la care este condusă inima noastră în mod silit și chiar fără să o vrea, la dorirea gândului sau imaginii care ne-a atacat și care ne silește să zăbovim în ea pentru destul timp. Diferit se judecă starea robirii la vremea rugăciunii și diferit în alt timp. Există încă starea de luptă, când cineva luptă în chip voit cu o putere egală împotriva ispitei și fie că biruiește și alungă ispita, fie este biruit și primește ispita. În mod corespunzător, lupta devine pricină fie de cununi, fie de pedepse. Și în final avem starea de patimă, în care cineva care a lăsat de multă vreme păcatul să se cuibărească în sufletul lui s-a obișnuit cu el și înaintează spre el fără nici o șovăire. Această ultimă stare, învoirea cu păcatul fără nici o șovăire, are nevoie de o pocăință pe măsură, altminteri va întâmpina viitoarea osândă a păcătoșilor. (Sf. Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul 15, 73, Ed. Paraklitou, Oropos, 1978).

Împreună cu rugăciunea, smerenia, frica de Dumnezeu, premise necesare în lupta duhovnicească sunt răbdarea și stăruința. Fiecare luptător este dator să cunoască faptul că trebuie să se aștepte la ispite de mare intensitate și pentru un mare interval de timp. Astfel i se dă prilejul să afle îndrăznirea demonilor care ne creează sentimentul mărimii exagerate a ispitelor, ca să ne aducă în pragul deznădejdii cu gândul că nu este cu putință să o scoatem la capăt cu asemenea ispite. Și prin urmare este mai bine să ne predăm lor decât să luptăm împotriva lor. Vedem în viața Sfântului Antonie cel Mare când s-a dus și s-a închis în mormânt la începutul vieții lui monahale că l-au atacat demonii și i se arătau în închipuire ca fiare multe care încercau să-l sfâșie. Dar acela înarmat cu credința în Dumnezeu le spunea descoperindu-le minciuna și vădindu-le neputința. „Dacă ați fi luat putere de la Dumnezeu să mă ucideți, nu ați fi avut nevoie să adunați atâtea fiare, ci numai unul dintre voi ar fi fost de ajuns ca să mă ucidă”.

Demonii, fie prin închipuiri, fie prin alți oameni ne prezintă ispitele, cu cutezanța care îi caracterizează, ca fiind de netrecut și de neînvins. Dar credinciosul, înarmat cu credința în Mântuitorul și cu virtutea bărbăției duhovnicești nu se înfricoșează, nici nu șovăie, nici nu este atras de închipuirile demonilor, ci disprețuiește și batjocorește ispitele, înaintând în viața lui rugându-se și având toată nădejdea lui în Dumnezeu, Care nu-l dezamăgește și nu îl rușinează niciodată.

(Arhimandritul Tihon, Tărâmul celor vii, Sfânta Mănăstire Stavronichita, Sfântul Munte, 1995)