27 iulie – Sfântul Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon
Sfântul Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon a trăit între anii 275 – 303 d. Hr. A pătimit și a fost martirizat în timpul marii persecuții a creștinilor, ordonată de împăratul Dioclețian. Este considerat ca fiind ocrotitor al medicilor și tămăduitor al bolnavilor. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face pe 27 iulie.
Sfântul Pantelimon s-a născut în anul 275 în cetatea Nicomidia, din Asia Mică. La naștere a primit numele de Pandoleon, care înseamnă „cel puternic în toate ca un leu”. După ce a primit învățătura creștină și botezul de la Sf. Mucenic Ermolae (cel pomenit în calendarul ortodox la 26 iulie), numele său a devenit Pantelimon („cel cu totul milostiv”).
Tatăl său, Eustorgius, era păgân, dar mama sa (sfânta Euvula, pomenită în calendar la 30 martie) era creștină. Sf. Pantelimon a reușit să-l aducă la credința creștină și pe tatăl său, iar după moartea acestuia, și-a împărțit toată averea săracilor.
Încredințat spre educație lui Eufrosin, un medic de renume al acelor timpuri, Pantelimon a devenit un medic foarte priceput și căutat; pentru că nu primea plată pentru tratamentele pe care le făcea, el este slăvit printre „doctorii fără de arginți”. Deși foarte tânăr, în curând a ajuns la o cunoaștere desăvârșită (pentru acea vreme) a artei medicale. Însuși împăratul Maximian (unul dintre cei patru tetrarhi care conduceau Imperiul Roman în acea perioadă), care îi remarcase calitățile, intenționa să îl ia la palat ca medic particular.
Prin credință și harul primit de la Dumnezeu, Sf. Pantelimon a reușit să vindece un orb din naștere. Vestea s-a răspândit cu repeziciune, ajungând și la urechile împăratului Maximian. Acesta îl chemă în fața sa pe cel căruia Pantelimon îi redase vederea și îi puse întrebări despre mijloacele pe care le folosise doctorul pentru a reuși această minune. Precum orbul din naștere despre care ne relatează Evanghelia, omul răspunse cu simplitate că Pantelimon îl vindecase chemând numele lui Hristos și că această minune îi adusese nu numai vederea, ci și adevărata lumină, aceea a credinței creștine.
Chiar în acel timp (mai exact în anul 303), împăratul Dioclețian și ceilalți trei tetrarhi (Maximian, Galerius și Constantin Chlorus) au emis o serie de edicte de revocare a drepturilor legale ale creștinilor și le cereau acestora să respecte practicile religioase tradiționale din Roma antică (printre care închinarea la statuile zeilor din temple și aducerea de jertfe acestora). Din această cauză, împăratul Maximian, închinător la idoli, a poruncit ca Pantelimon să fie adus în fața lui și i-a cerut lepădarea de la credința cea adevărată. El i-a reproșat sfântului că ar fi trădat încrederea pe care i-o acordase și l-a acuzat ca îl insultă pe Asclepios (zeul medicilor și al tămăduirii la grecii antici și la romani) și pe ceilalți zei prin credința sa în Hristos, „un om mort prin crucificare”, așa cum s-a exprimat împăratul.
Sfântul îi răspunse că atât credința cât și mila față de adevăratul Dumnezeu sunt superioare tuturor bogățiilor și onorurilor acestei lumi de deșertăciune și pentru a-și întări argumentele îi ceru lui Maximian să îl pună la încercare. Fu adus un paralitic, asupra căruia preoții păgâni spuseră incantațiile lor, salutate batjocoritor de către Sfânt. Cum eforturile lor rămaseră fără efect, Pantelimon își înălța rugăciunea către Dumnezeu și luând pe paralitic de mână, îl ridică în numele lui Hristos. Numeroși păgâni, văzându-l pe om mergând plin de bucurie, crezură atunci în adevăratul Dumnezeu, în timp ce preoții păgâni insistau pe lângă împărat să fie ucis acest rival periculos.
Martiriul
La somația imperativă a împăratului Maximian de a se lepăda de credința cea adevărată, Sf. Pantelimon a refuzat închinarea la idoli și a mărturisit din nou, cu multă tărie, credința sa în Iisus Hristos. Nu s-a lăsat înspăimântat nici de bătăile cumplite la care a fost supus. Supus la multe chinuri, din porunca împăratului, el a rămas nevătămat. Maximian, văzând puterea credinței lui Pantelimon și refuzul său constant de a se închina zeilor păgâni, a poruncit să fie decapitat. Când i-a fost tăiat capul nu a curs sânge, ci lapte, iar măslinul uscat de care fusese legat martirul a înverzit pe dată și a rodit. Auzind acestea, împăratul a poruncit ca și trupul sfântului și acel măslin să fie arse. Mai târziu, după plecarea soldaților lui Maximian, credincioșii au scos din cenușă trupul neatins de foc al Sf. Pantelimon și l-au îngropat cu mare cinste pe proprietatea lui Arnantios Scolasticul.
Capul Sf. Pantelimon se păstrează la Mănăstirea Sfântul Pantelimon („Rusikon”) de la Muntele Athos.
