Schimbarea la Faţă a Domnului
Puține trebuie să fi fost momentele de uimire pe care Petru le trăise până la clipele mărețe de pe muntele Tabor. Pentru prima data L-a văzut pe Hristos în toată splendoarea Lui: fața Îi strălucea ca soarele, iar hainele lui erau albe ca lumina. “Doamne, bine ne este nouă aici”.
Cu toate acestea, dacă citim cu atenție textul în forma propusă de evanghelistul Matei, vedem că accentul nu cade pe cuvintele lui Petru, ci pe „glasul care s-a auzit din nor”. În centrul fragmentului de evanghelie stau tocmai cuvintele Tatălui: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în Care am binevoit. Pe Acesta să-L ascultați!”.
Se întâmplă uneori să ne lăsăm pradă acestei ispite: în preajma lui Hristos trebuie să mă simt bine și… atât! Dacă cumva ni se cere și altceva (Sacrificiu? Ascultare? Renunțare?), atunci Domnul să rămână cu ale Sale și noi căutăm să ne „simțim bine” în altă parte. Altfel spus, vrem și promovăm un creștinism al „stării de bine”.
Însă sărbătoarea Schimbării la Faţă, prin vocea Tatălui, ne arată ce anume se așteaptă de la noi: să ascultăm de Hristos, de Cel care este bucuria Tatălui.
Cum putem concilia „starea de bine” și „ascultarea”? Cum putem verifica ce fel de creștinism promovăm? Cel mai clar se vede dacă ne simțim bine în preajma lui Hristos atunci când suntem în biserică. În același timp, cel mai bine se vede dacă știm să ascultăm de Hristos atunci când ieșim din biserică.
Viața creștinului este ca o monedă: pe o parte are întipărită bucuria de a fi cu Domnul (în rugăciune, în momentele de slavă), pe cealaltă parte are întipărită bucuria de a-L asculta pe Domnul împlinind poruncile Sale (fiind fidel angajamentelor luate etc).
