Temeiul vieții duhovnicești și taina paternității duhovnicești
Egumenul Sfintei Mănăstiri Símonos Pétras, Arhimandritul Elisei, într-un interviu exclusiv acordat redacției Pemptousia, vorbește despre darul vieții duhovnicești și despre nevoința duhovnicească. În cuvântul său, aprofundează chestiunea paternității duhovnicești și importanța acesteia pentru viața duhovnicească a omului.
Pemptousia: Gheronda, sunteți, de o bună bucată de vreme, îndrumătorul duhovnicesc al obștii Mănăstirii Símonos Pétras. Am dori să ne spuneți, din experiența de duhovnic a sfinției voastre, de ce anume are nevoie omul pentru a înainta în viața duhovnicească? Și, de asemenea, credeți că s-a schimbat ceva în ceea ce privește cerințele oamenilor din ziua de astăzi, față de cei de altădată? Acesta este un lucru care îi preocupă pe foarte mulți.
Gheronda Elisei: Încep prin a spune că nu există o ,,rețetă” pentru viața duhovnicească. Din experiența mea la Sfântul Munte am înțeles că există două lucruri foarte importante pe care omul trebuie să le lămurească cu sine însuși. Primul dintre aceste lucruri este dorința după viață duhovnicească a fiecărui credincios, fie că este mirean, fie că este monah. Aici, în paranteză, trebuie spus că nu există diferență între mirean și monah în ceea ce privește dorința după viața duhovnicească, pentru că fiecare om are sădită în el dorința de întoarcere către Dumnezeu. Aici, însă, există și celălalt pol, al celui care oferă viața duhovnicească. Unul caută, iar celălalt oferă. Viața duhovnicească este un dar făcut omului de Dumnezeu. Așadar, este foarte important ca omul să se lămurească pe sine ce anume dorește cu adevărat de la viața duhovnicească. Viața duhovnicească, după cum spune însăși denumirea, este viața nouă pe care Duhul ne-o oferă nouă. De altfel, întreaga Sfântă Scriptură, precum și învățătura patristică, mărturisesc la unison că viața este un dar, este binecuvântarea Lui Dumnezeu. La fel este și mântuirea noastră, tot un dar de la Dumnezeu. De aceea, din acest motiv, omul nu trebuie să fie dezorientat și să caute lucruri pe care niciodată nu va reuși să le obțină.
Așadar, ce cere Dumnezeu de la om? Dumnezeu cere nevoință. Te nevoiești? Dumnezeu te va răsplăti cu daruri duhovnicești. Cât ar trebui să se nevoiască cineva? Atât cât poate. Cu cât se nevoiește mai mult, cu atât va avea bucurii duhovnicești mai mari. De aceea am spus la început că nu există o rețetă standard a vieții duhovnicești, pentru că mântuirea omului este în inima sa și nimeni, nici măcar omul nu știe ce este în inima lui. Doar Dumnezeu știe. Poate cineva să nu se nevoiască prea mult și, totuși, să fie om duhovnicesc pentru că este smerit, de exemplu. Smerenia din inimă pornește. Și doar Dumnezeu vede inima omului, așa cum am spus mai devreme. Și aceasta este nevoință, să-ți ții inima curată. Altul se nevoiește, postește aspru, face metanii, fiecare după cum a fost dăruit de Dumnezeu. La fel spunea și bătrânul nostru, gheronda Emilian (Simonopetritul), că, pentru a porni în viața duhovnicească trebuie să înțelegi că ești păcătos. Dar cum vei înțelege acest lucru? Nici măcar asta nu poți să înțelegi atunci când faci primii pași către Dumnezeu. Spui că ești păcătos pentru că asta ai auzit de la alții că trebuie să spui și să simți, dar tu încă nu simți atunci, când ești la început. Ce poți să simți la început? Doar nevoința pe care o faci. Biserica, de exemplu, are canoane. De ce are Biserica aceste canoane? Pentru a ajuta pe om. Mergi la biserică? Aceasta este nevoință. Mai ales în zilele noastre, când omul nu mai are deloc timp pentru el decât sâmbăta și duminica și, de cele mai multe ori doar duminica. Deci, ca omul să-și jertfească și ultimele sale clipe de odihnă este o jertfă în zilele noastre. Și Dumnezeu primește această jertfă a ta dacă este din inimă. Nu este nevoie să spui: ,,Voi urma cutare metodă în viața duhovnicească”, pentru că viața duhovnicească este o diversitate a harismelor Lui Dumnezeu, pe care, fiecare om care se nevoiește, le va primi de la El. Va primi aceste daruri dacă se nevoiește cu inimă smerită, așa cum spune Psalmistul. Nu facem nevoință pentru a ,,obține” ceva după care tânjim, o harismă anume, să zicem, pentru că doar Dumnezeu știe ce anume are fiecare nevoie. Și doar Dumnezeu știe cât se poate nevoi cineva, care este măsura fiecăruia. De aceea spune Apostolul Pavel ,,căutați darurile cele mai bune”, înțelegând prin aceasta darurile cele mai potrivite pentru fiecare. Dragostea, de exemplu….Ca să dobândești harisma dragostei trebuie să te jertfești pe tine cu desăvârșire. Iar Dumnezeu vede, cântărește și dăruiește fiecăruia după dorința sa, după nevoința pe care o face cineva și după măsura sa. Dumnezeu este cel care hotărăște câtă nevoință trebuie să facă fiecare, pentru că doar El vede ceea ce avem în inimă și jertfa pe care o facem. Și doar El știe de ce anume avem nevoie și cât avem nevoie, pentru că dobândirea unei harisme ne poate face semeți, trufași și nu ne folosește la nimic acea harismă pe care, poate, am râvnit-o foarte mult. Așadar, dacă ar fi să tragem o concluzie a celor discutate până aici, trebuie să rămânem cu ideea că, în viața duhovnicească există întotdeauna doi protagoniști: cel care dorește, și cel care oferă. Celălalt are răsplata, iar noi ne jertfim prin nevoință. Dumnezeu vede toate acestea și ne pregătește și pentru viața duhovnicească, și pentru Împărăție.
Pemptousia: Exact despre aceste lucruri și despre multe altele ne-ați vorbit la un mare Congres organizat în 2007, dedicat părintelui Sofronie de la Essex. Ați analizat atunci tema paternității duhovnicești ca taină. Vorbiți-ne puțin despre această temă. Ce înseamnă paternitatea duhovnicească în viața duhovnicească a omului, atât a mirenilor cât și a monahilor, și, în general, în viața duhovnicească a Bisericii.
Gheronda Elisei: A trecut ceva timp de atunci și recunosc că nu îmi amintesc exact ceea ce am spus la acel congres în legătură cu această temă. Poate că tu, Níko, știi mai bine despre ce s-a discutat atunci. Într-adevăr, îmi amintesc că am vorbit atunci despre paternitatea duhovnicească în viziunea părintelui Sofronie. Acum, nu pot să îmi amintesc exact ceea ce am spus atunci….
Pemptousia: Se poate formula și altfel întrebarea: atunci când cineva caută un părinte duhovnicesc, care sunt caracteristicile pe care trebuie să le aibă în minte pentru a-l găsi pe părintele său duhovnicesc?
Gheronda Elisei: Două sunt lucrurile pe care trebuie să le simtă cineva față de părintele său duhovnicesc: încredere și dragoste. Dacă va simții aceste două lucruri, acela va dobândi toate harismele. A fi părinte duhovnicesc este un mare dar de al Dumnezeu. Îți dă Dumnezeu puterea ție de a ierta păcatele celorlalți? Cine ești tu ca să ierți păcatele oamenilor? Pentru că doar Dumnezeu poate să ierte păcatele oamenilor. Îți dă Dumnezeu puterea de a-i ușura pe oameni din patimile lor, să-i mângâi, să-i ajuți duhovnicește. Ei bine, acesta este un mare dar de la Dumnezeu. Și vedem că, într-adevăr, acest dar este de la Dumnezeu, doar el poate să dea acest dar. Vedem că unii duhovnici ori simpli monahi ,,reușesc” în acest rol de părinte duhovnicesc, iar alții, care, poate au studiat mult, teoretic, cum trebuie să fie un părinte duhovnicesc, nu reușesc să se ridice la înălțimea chemării lor. Unii ca aceștia din urmă cred că ei, prin cunoștințele lor îi pot ajuta pe fiii lor duhovnicești. Nu, nu este așa, pentru că Duhul este Cel care te luminează pe tine, ca părinte duhovnicesc, atunci când vorbești cuiva. Cel care caută un părinte duhovnicesc nu trebuie să caute ceva anume. Trebuie doar să caute și să vrea să găsească. Pentru că părintele duhovnicesc este mijlocitorul său, este cel care îl va conduce la Dumnezeu. Ucenicul trebuie să simtă încredere, ușurare, și dragoste. Simte toate acestea? Părintele duhovnicesc îl va iubi și atunci când este bun dar și atunci când îl dojenește. Îl va iubi și când îl va lăuda, și când îl va certa. Toate acestea despre care am vorbit îl privesc pe cel care caută un părinte duhovnicesc.
De cealaltă parte, părintele duhovnicesc trebuie să știe, în primul rând, că ucenicul nu este proprietatea sa, nu este robul său. Rolul părintelui duhovnic este de a-l conduce pe ucenicul său cât mai aproape de Dumnezeu. Scopul lui nu este de a dobândi cât mai mulți fii duhovnicești, ci pe aceștia pe care Dumnezeu îi trimite la el, să-i învețe să trăiască duhovnicește. Nu să fie dependenți de el, ci doar să-i învețe să zboare, iar aceștia vor zbura când aripile lor duhovnicești vor fi destul de viguroase pentru a putea să plutească pe înălțimi duhovnicești. Ceea ce vă spun acum este foarte important din următorul motiv: să ne gândim la o familie unde tatăl exagerează cu grija față de copii. Tatăl va putea, oare, să aibă grijă de copiii săi până când aceștia vor ajunge la maturitate, să zicem? Vor accepta copiii așa ceva? Nu. La fel se întâmplă și cu un părinte duhovnicesc. Părintele natural este cel care te naște, fizic, pe când părintele duhovnicesc te naște spiritual. Dar, și într-un caz, și în celălalt, acest lucru se întâmplă o singură dată. Prin urmare, unul este părintele trupesc, la fel, unul, și unic este părintele duhovnicesc. Se realizează o legătură care se păstrează toată viața. Poate, omul, creștinul, să meargă la alt duhovnic, în funcție de situație, iar părintele duhovnic, cel care te-a născut duhovnicește, îți va spune ca, în continuare, să faci ascultare față de cel la care vei merge. Vei păstra ceea ce ai primit de la primul, și, în continuare, vei face ascultare de părintele nou pe care Dumnezeu ți l-a trimis și care este și aceasta, o binecuvântare de la Dumnezeu. Dar, legătura ,,ombilicală” cu primul va rămâne pentru tot restul vieții. De aceea, spunem că, dacă un părinte duhovnicesc pleacă, iar ucenicii săi se împrăștie care încotro, asta înseamnă că duhovnicul nu și-a crescut fiii duhovnicești așa cum trebuie. Dimpotrivă, dacă aceștia vor continua, ca și până atunci, nevoința lor, lupta cea duhovnicească, fie în mănăstire, fie în lume, atunci se vede lucrarea bine săvârșită a duhovnicului.
Foarte important, de asemenea, este ca părintele duhovnicesc să știe să facă diferența dintre Taina Mărturisirii și dialogul pe care îl are cu fiul său duhovnicesc. Una este Taina Spovedaniei și alta este discuția cu duhovnicul. Duhovnicul poate să vorbească diferite lucruri cu fiul său duhovnicesc. Unele sunt, poate, lucruri bune, altele, mai puțin bune –aici, contează foarte mult și înălțimea duhovnicească a părintelui – dar, Taina Mărturisirii este Taina Harului. Vii la mine, te mărturisești iar eu îți citesc rugăciunea de iertare a păcatelor. Aceasta este marea taină. Trebuie să mergem la Taina Mărturisirii la fel cum mergem să primim Taina Euharistiei. De ce, foarte mulți părinți au reușit să adune fii duhovnicești și să îi îndrume pe calea mântuirii? Pentru că au săvârșit des Taina Mărturisirii. Astăzi, din nefericire, oamenii vor mai mult să stea de vorbă cu duhovnicul, decât să se mărturisească cu pocăință și zdrobire de inimă. De aceea, unii ca aceștia nu prea au nici un progres în viața lor duhovnicească. Mai mult se încurcă acolo, în discuție, ceea ce ține de mărturisire, cu problemele de ordin psihologic, sau, mai rău, cu lucruri care nu au legătură directă cu ei. De aceea, trebuie să separăm Taina de discuție sau de sfaturile și îndrumările pe care bătrânul le dă ucenicului său. Această Taină se săvârșește în Hristos și ne ajută direct să progresăm duhovnicește. Nu poate duhovnicul să îți spună în fiecare zi că trebuie să-ți stăpânești patimile, ci trebuie să te învețe cum să învingi patimile. Aceasta este un fel de instruire pe care, noi, duhovnicii, trebuie să o facem. Trebuie să facem această educație pentru a crea personalități duhovnicești puternice. Atunci când văd că fiii mei duhovnicești sunt dependenți de mine, aceasta înseamnă că eu nu am știu să clădesc personalități. Cât durează această ,,instruire” depinde, de la duhovnic la duhovnic. Să nu uităm că duhovnicul este și el om și nu poate să satisfacă nevoile duhovnicești ale tuturor, indiferent de numărul acestora. De aceea, trebuie să mergem acolo unde suntem trimiși, la alți duhovnici de la mănăstiri, enorii etc.
