Vindecarea unui suflet rănit de pornografie, desfrânare, droguri

O copilărie furată şi o adolescenţă chinuită – iată drama reală a multora dintre tinerii noii generaţii. Toţi aceştia suferă, suferă în primul rând pentru lipsa de afectivitate a părinţilor sau din pricina patimilor acestora, şi nu în ultimul rând din cauza degradării morale care, prin mass-media, a cucerit societatea. Se nasc şi sunt botezaţi – adevăraţi îngeraşi –, dar lumea care îi aşteaptă le vrea sufletele, le dă încă de pe acum pregustarea iadului, căci dincolo de smârcurile de foc mistuitor ale patimilor se descoperă întunericul fără de margini al deznădejdii. Da, lumea noastră deschide larg porţile iadului în faţa fiecărui tânăr şi se oferă să-l ajute să coboare cât mai adânc, cât mai adânc, acolo de unde nu mai este întoarcere.

Cu toate acestea, Dumnezeu, în marea Lui bunătate, văzând răutatea celui viclean şi a slujitorilor lui, lasă totdeauna o portiţă de întoarcere şi lucrează astfel încât experienţele cele mai îngrozitoare să se transforme în pricină de pocăinţă pentru tot restul vieţii. Primind mărturia pe care o aducem în cele ce urmează, am căpătat mult optimism, multă bucurie duhovnicească, realizând că oricât de mare ar fi răutatea celui viclean, oricât de mare ar fi căderea omului, de există sinceritate şi pocăinţă, întoarcerea şi chiar sfinţirea vieţii sunt foarte aproape. „Îndrăzniţi”, spune Domnul, „Eu am biruit lumea!” Ioan 16:33.

– Propun să facem un exerciţiu de retrospecţie şi să urmărim firul acela care, de cele mai multe ori, porneşte chiar din copilărie, pe care se împleteşte păcatul cu firea omului. Cum a fost copilăria ta?

– Din copilărie începe totul… În primul rând, când am dat de revistele lui tata. Fiind un copil foarte atent, eram un adevărat „Sherlock Holmes”, găseam banii, găseam tortul de ziua mea, găseam cadoul – deci nu puteai ascunde de mine nimic, şi bineînţeles că nici acestea nu s-au ascuns… Erau reviste de duzină, pornografice, luate de la colţ. Din cauza asta eu n-am mai avut copilărie. N-am mai fost un copil curat. Nu aveam cum să fiu… Sora mea nu le văzuse, ea a fost mai mult timp la locul ei. Mă doare, că eu am văzut-o pe soră-mea, a fost un copil curat… Păcatul asta te urâţeşte atât de mult, pentru că nu mai poţi să vezi lucrurile frumos, cu candoare, iar un copil la 7 ani să nu mai aibă candoare e cam trist, cam grav… Şi mă simţeam şi vinovată după aceea. E un păcat care, de când lumea şi pământul, creează sentimentul de ruşine. Dacă desfrânezi, ai sentimentul de ruşine. Simţi că e ceva greşit.

– Cum a fost relaţia ta cu părinţii?

– La noi era o problemă cu tata. Era foarte dur când era beat, vorbea urât cu noi, ne înjura… era ca un tiran, practic. Nu ne bătea, dar verbal era dictator. Preferam să mă bată.

– Ca adolescentă cum ai fost? Ce poţi să-mi spui despre primele tale relaţii cu băieţii?

– Am nimerit într-o gaşcă de rockeri… La cafeneaua din oraș, unde se strângeau ei, era și un tip care se îndrăgostise de soră-mea și s-a apropiat de mine ca să ajungă la ea. E cel mai urât lucru pe care poate să-l facă un băiat, să se apropie de o fată prin prietena ei cea mai bună sau prin sora ei! Dacă aş putea să vorbesc cu băieţii de liceu să le dau un sfat, le-aş zice: nu faceți niciodată chestia asta, e aiurea rău!

– Când ai început viaţa sexuală?

– Atunci am început. Am crescut, aveam 17 ani, aveam tupeul mai mare, consideram că dacă mă fac „preșul” cuiva, dacă cineva are o plăcere prin mine, mă vedeam utilă pe planeta asta. Cineva se „bucură” de mine… Ce fel de bucurie! Mai aveam colege care îmi povesteau că ieşeau cu iubiţii lor la cinema, dar mi se păreau niște lucruri prea banale, prea „îngheţate”. Noi trebuia să ieșim la bere! De la o îngheţată nu ţi se urcă la cap, dar de la bere ţi se urcă. Am avut un iubit atunci. Mă agăţasem atât de mult de tipul ăsta şi de anturajul ăsta… Pentru mine, ei erau totul. Cu gândul eram tot timpul numai la anturajul ăsta. Apoi ne-am despărţit, eram deja în București. Atunci am făcut gestul când am luat pastilele, când am vrut să mă sinucid…

„Știi că cei care se sinucid ajung în iad?”

– Din cauza despărţirii ai făcut gestul?

– Nuuu… În primul rând, a fost un şoc pentru mine că am picat Bacul. Nu mă aşteptam să pic Bacul, nu puteam să-mi imaginez ce presupune lucrul ăsta. Prietenii mei nu au mai fost lângă mine. Oamenii care mă aşteptam să-mi fie alături şi la bine, şi la greu, nu au făcut-o. Dar cea mai mare lovitură a fost că nici acasă nu mai aveam linişte. Aici s-a rupt cureaua. Tipul ăla nu m-a plăcut, am picat Bacul că nu am învăţat, nu am mers la facultate pentru că nu am fost în stare, dar faptul că nici acasă nu aveam linişte şi pace…

Și nu puteam spune nimănui că eu nu merg la facultate. Nu vorbeam cu nimeni. Tata era tot mai rău, nu ştiam cum să duc minciuna cu facultatea mai departe. Toata lumea credea că eu merg la facultate: mama, tata, sora, prietenul, prietenii…

– Oare să fie minciuna atât de apăsătoare, încât să împingă pe cineva la un asemenea gest?

– Lucrurile au degenerat… iar minciuna te omoară, la propriu. Eram terminată de chestia asta. Prietenului cu care eram îmi era rușine să-i spun… La bază e patima desfrânării, care te mistuie. Maturizare foarte precoce. Nu-mi plăcea nici faptul că s-a terminat relaţia. Am făcut o depresie foarte puternică, şi am luat Tussin cu bere şi paracetamoale multe, în ideea că o să mor.

– Din ce cauză ai făcut depresia?

– De la toate astea adunate. Mă despărţisem de băiatul acela, se năruia totul… Minciuna, golul. Nu mai puteam să mai suport realitatea: că nu am un băiat care să mă iubească, că tata bea şi nu o să se schimbe prea curând, că la noi în casă nu o să fie linişte, că s-ar putea să nu intru la buget la Arhitectură, că e foarte posibil ca nici cu sora mea să mă înţeleg prea bine… Simţeam că nu are cine să mă înţeleagă pe lumea asta şi să mă ajute cu ceva. Era clar. Gând satanic.

– Nu-ţi era frică de moarte, de ce va fi dincolo? Aveai conştiinţa iadului şi a raiului?

– Eu nu vedeam moartea ca pe ceva rău. Eu, în capul meu, ştiam că dacă mor ajung la Dumnezeu. Mi se părea binele suprem.

– Nu-ţi era milă de ai tăi?

– Mă gândeam că o au pe soră-mea şi sigur o să le treacă. Dar nu m-am gândit la ei – m-am gândit la mine. E un gest egoist, bine punctat. Sunt nişte lucruri de fineţe în copilăria omului. Aveam întrebări existenţiale când eram mică: de unde sunt, cum am apărut eu pe lumea asta… O mătuşă mi-a zis: „Ai fost îngeraş în ceruri şi te-ai dus la Doamne-Doamne şi L-ai rugat să te facă om!”. Când am auzit chestia asta – eu având o copilărie nefericită! – am zis: „Doamne, ce-o fi fost în capul meu?!”. Şi vorbeam noapte de noapte cu Dumnezeu, și ziceam: „Doamne, Te rog, fă-mă înapoi îngeraș, nu mai vreau să fiu om! Îmi pare rău că ţi-am cerut aşa ceva!”.

Am clacat la 19 ani, cu toate problemele astea, şi încă mai credeam că am fost înger… Și după ce am luat toate pastilele acelea, ziceam: „Doamne, te rog, primește-mă înapoi, vreau să fiu îngeraş!”. Era ca un refuz al meu, că eu alesesem să fiu om: „Primește-mă înapoi!”. Dumnezeu nu a îngăduit să se întâmple chestia asta, că ar fi fost aiurea să mor ca proasta.

După aceea, mama m-a dus la un preot. Mama, săraca, ea se ruga aşa, avea puritatea ei spirituală, dar nu avea duhovnic, nu știa ea foarte multe, ci aşa, mai după gura lumii, cum se zice. După ce s-a întâmplat chestia asta, m-a dus la un preot să mă spovedesc. Nu a fost o spovedanie în adevăratul sens al cuvântului – o biserică de parohie, oamenii se spovedeau în cor –, dar i-a povestit mama despre ce e vorba, iar Părintele mi-a zis: „Știi că cei care se sinucid ajung în iad?”. Eu habar nu aveam, atunci am aflat. „Cei care se sinucid ajung în iad și vor trăi veşnic cu chinul de care ei au vrut să scape, sinucigându-se…”. Când am auzit, am zis că n-o să mai am niciodată gândul ăsta. Eu mai avusesem o tentativă, la 8 ani. M-au dus la spital, mi-au făcut analize şi au zis că am anemie, dar eu golisem dulapul de pastile.

„Rămâne sentimentul de vinovăție…”

– La 8 ani ce-ţi venise?

– Nu ştiu, eram un copil nefericit… Păcatul desfrânarii te duce la deznădejde.

– Dar despre ce desfrânare poate fi vorba la vârsta aceea?

– Mă masturbam. Încă de la vârsta de 5-6 ani ani începusem. Urât de devreme, ca să zic aşa. Şi nu era asta singura problemă… Dar eram neînţeleasă, inadaptată. Eu nu aveam propriu-zis tată.

– Te simţeai atât de vinovată din cauza asta? Conştientizai că nu e bine ce faci?

– Nu cred că conştientizam că din cauza asta mă simţeam aşa. Situaţia de acasă mă durea cel mai mult, că nu am o copilărie normală. Când o colegă mi-a zis la un moment dat, când tatăl ei pleca trei zile în delegaţie: „Vai, aşa de dor o să-mi fie de tata! Nici n-a plecat şi deja mi-e dor de el!”, m-am uitat cu scârbă şi, în gândul meu: „Eu abia aș aștepta să scap de el, să stăm și noi liniștite, să nu ne mai fie frică că vine noaptea şi cine ştie ce face!”. Ăsta a fost principalul motiv.

– Cum ţi-a venit totuși ideea să faci acest gest, la vârsta de 8 ani?

– Aveam pastile la discreție în dulap. Fusesem cu bunica la doctor, care i-a prescris nişte calmante și i-a zis: „Ai grijă, să nu iei mai mult de două, că sunt puternice!”. Mie mi-a rămas în cap şi, când le-am văzut acasă, mi-am zis că trebuie să iau cel puțin vreo zece – dar am luat mai multe.

Când am mai crescut, aveam iarăşi gânduri din astea. Dar atunci, pe lângă toate celelalte, am avut un stres când a aflat mama că am luat un 3 la Mate. După aceea, situația s-a înrăutăţit, am luat încă un 3, eram în prag de corigență. Aveam gânduri din astea, că m-aş sinucide, ca să scap. La vârsta aceea era drama vieții mele.

– Te măcina gândul, aveai ideeea asta, dar unde ai luat contact cu ea? Exista în vocabularul tău noţiunea de sinucidere?

– Mă gândeam noaptea: „Să mă spânzur de burlan… Să iau otravă de șobolani…”. Mi se părea prea dureros. Nu voiam o moarte violentă, voiam să mor lin. Aveam nopți în care îmi imaginam că eram moartă și lumea mă plânge. Consideram că aş primi mai multă atenţie moartă decât vie. Ceva demonic – dar de unde venea?… Cred că era un sentiment de vinovăție, masturbarea. Am citit şi la Maica Siluana, şi acum conştientizez că aşa este: păcatul ăsta te istovește, nu mai ești în stare să faci nimic. La băieţi e foarte evident, dar şi la fete e acelaşi lucru. E un consum atât de mare de energie, încât nu mai eşti în stare să faci nimic. Nici să gândești, nimic. Rămâne sentimentul de vinovăție.

– Masturbarea ai făcut-o constant, de la 5 ani?

– Da, destul de constant, pentru că era singurul moment în care eu singură îmi produceam mie plăcere, pentru că altcineva nu mi-o producea. Nu aveam prea multe motive de bucurie. După aceea îmi părea rău şi vorbeam cu Dumnezeu, şi-I ziceam că-mi pare rău, că nu vreau să mai fac… Data viitoare când se întâmpla, la fel: „Uite, Doamne, iartă-mă, că iar…”.

– Ştiai că este un păcat? Părinţii tăi bănuiau că faci asta?

– Nu ştiam, dar simţeam. Când am mai crescut, aveam discuții cu mama, şi zicea că ăștia care se masturbează sunt bolnavi mintal: „Nu-i normal să faci aşa ceva!”. Clar nu i-aş fi spus mamei: „Mamă, știi că fac și eu chestia asta?”.

La un moment dat mama, mamă bună, s-a gândit să cumpere fetelor ei revistele Cool Girl, Popcorn, Bravo, şi toate psiholoagele acelea care scriau la revistă spuneau că este perfect normal să te masturbezi, şi că nu ai de ce să te simţi ruşinat – şi sentimentul de vinovăție a început să dispară treptat, îl dădeam la o parte. Era ca şi cum vezi chiuveta plină de vase şi, în loc să le speli, te duci în camera de alături, ca să fac o comparaţie. Colegele de liceu, şi ele făceau același lucru. De băieți, nu mai zic. Am observat că băieții vorbeau porcos de mici.

„Am avut nişte halucinaţii foarte urâte…”

– Cum au apărut drogurile în peisaj?

– Soră-mea deja era într-un anturaj cu droguri, fumase „iarbă” (marijuana, n. red.), luase ciuperci şi nu ştiu ce mai făcuse ea… Eu deja voiam să uit iarăşi de realitatea pe care nu o mai puteam suporta. Eram conştientă că nu mai pot să mă sinucid, nu se mai punea în discuţie subiectul. Am început să ies mai mult cu sora mea. Şi mi-a povestit că a luat Tussin cu un prieten şi a fost fun. Ce trip[1] a avut, că e supertare, că a zburat cu covoraşul prin oraş! Apoi, mai târziu, când colega mea de apartament era răcită şi toată lumea i-a adus Tussin și eu eram deprimată, am luat şi eu. Dar asta pentru că le aveam în casă, altfel nu m-aş fi dus să cumpăr, nu eram genul. A doua zi bineînţeles că am fost şi mai deprimată.

– Ce ai simţit de la Tussin?

– Am avut nişte halucinaţii foarte urâte, vedeam gândaci pe jos, prin baie… Am stat mai mult în baie, de fapt mă uitam în oglindă şi mă vedeam cu ochi din aceia evil (malefici, n.red.) de iepuraş… Mă mişcam robotic, îmi venea să vomit, şi am crezut că am vomitat mult, că trip-ul meu a fost că vomit într-o pungă, în cameră. Și a venit colega mea de la muncă, şi i-am zis: „Băi, iartă-mă că mă simt rău şi nu mă pot mişca, ia tu punga aia cu vomă şi du-o la gunoi”. „Care pungă?! Nu e nimic în pungă!”. Atunci am crezut că înnebunesc… Pereţii se ondulau şi vedeam o masă lungă, lungă, şi toţi vorbeau, şi eu eram într-un colţ, în camera mea. A venit şi mătuşă-mea la mine şi trebuia să socializez cu ea, şi i-am zis că mi-e rău, că mă doare burta, dar pe mine nu mă mai durea nimic, eram anesteziată complet. Nu aveam pace, eram terminată. Trei zile am stat aşa, dar mi se părea că am stat un an în starea aceea.

– Ai reuşit să dormi?

– Nu puteam. Două zile nu am dormit, abia a treia zi am început să dorm. Mă legănam şi aveam o senzaţie în corp ca şi cum totul e o amorţeală care nu-mi convenea, pe care nu puteam să o stăpânesc. Pupile dilatate… Vreo două zile n-am simţit frigul. Mergeam cu geaca descheiată pe stradă şi cu capul descoperit. Prietenii ziceau: „Am îngheţat, nu mai putem!”, iar eu aveam chef să mă plimb, voiam aer şi nu puteam să stau singură; când eram singură, mă luau toate stările. Vorbeam foarte mult. Aveam cumva „serul adevărului”, mă „spovedeam” la ei. Voiam să scap de stările sufleteşti în care eram.

Am zis că nu mai bag niciodată aşa ceva şi nu voiam să bag nici altceva, dar tipul cu care stăteam mi-a zis că „iarba” e altceva, e naturală, şi apoi ketamina e iar altceva, e drog disociativ, că Tussinele alea au mai multe chimicale şi opiu, din care se extrage şi heroina. Noi am avut un văr care a murit de la heroină şi în mintea mea heroina egal moarte. De aceea nu am încercat-o niciodată. Dacă nu ar fi fost faza cu vărul meu, sigur aş fi făcut-o, la cât eram de pofticioasă. De aceea, când au început să bage cei cu care stăteam ketamină cu seringile, m-am cam speriat. Mie mi-era frică de ac, să nu mă doară. Apoi, când am văzut că acu-i mic, am încercat şi, când am văzut că nu mă doare, am început să bag numai la mușchi.

Este atât de dureros să realizezi că cei care ar fi trebuit să fie cei mai frumoşi ani ai vieţii tale au fost atât de întunecaţi, dar cu atât mai minunat este să vezi că un astfel de tânăr se salvează cu ajutorul lui Hristos, în timp ce mulţi alţii, care au avut mai multe şanse în viaţă, se pierd. Dar noi, ca şi creştini, suntem datori să întindem tot timpul mâna unor astfel de oameni, ca propriului frate, ca propriului copil, precum mama care, oricât de mult rău îi face fiul, mai are încă resurse de dragoste pentru a-l ierta şi a-l pomeni înaintea lui Dumnezeu.

– În timpul acesta, cât te-ai drogat, ai mai avut şi relaţii cu băieţi?

– Da, bineînţeles că m-am îndrăgostit, şi naivă, și aiurită cum eram, dar încă nu învățasem că o fată care are demnitate, capătă respect. Consideram că poate să mă respecte şi aşa, chiar dacă cedam ușor. Nu am avut o relaţie dacă băiatul obţinea ce avea nevoie şi fără relaţie, dar în mine s-a trezit instinctul matern. Dacă s-ar fi întâmplat – Doamne fereşte!, cum ziceam atunci –, să rămân însărcinată, nu m-aş fi gândit la un avort. Ziceam că mă mut la țară, îmi cumpăr o vacă, văd eu cum îl cresc. Se trezise ceva biologic în mine.

– Câţi ani aveai?

– 21. Dintotdeauna îmi doream o familie. Nu o defineam, dar căutam ceva în care să mă simt în siguranţă. Confortul de acasă, confortul psihic, sufletesc, nu neapărat material…

– Depinde şi de ce fel de narațiuni de genul acesta ai avut parte – de exemplu, din familie, din ce vedeai în jur, din filme, de la televizor… Apropo de televizor, cum te-ai înţeles cu el?

– Când eram acasă, tata lucra la CFR sau era beat, iar mama lucra până la 3 după-amiaza. Până venea mama, eu… la televizor. Practic am crescut cu televizorul. Mă uitam, în principiu, la desene animate; o chestie bună a fost că nu aveam cablu. Nu-mi plăceau telenovelele, mă uitam de nevoie, pentru că nu era altceva. Îmi era silă să mă uit la ele. Nu eram „ca fetele”, eram semi-fată, semi-băiat – cu toate astea nu am avut tulburări de gen, m-am considerat normală. Ne mai sărutam pe la petreceri cu fete, dar era o maimuțăreală, o prostie, o copilăreală – „Uitați-vă la mine!” –, nu era o chestie să o iubesc pe una sau să vreau o relaţie cu ea, dar nu era, vai de mine, tulburare de gen.

– Înainte să te apuci de droguri, ce conotaţie avea acest concept în conştiinţa ta? Auzisei că sunt periculoase? Sau îţi stârneau curiozitatea?

– Am avut o fază cu „Nu te droga!” când eram în liceu, că murise vărul meu din cauza heroinei, dar, în timp, după ce am început să mă droghez şi eu, în mintea mea era ceva de genul: „heroină egal moarte” – deci heroină never ever (niciodată, n.red.), dar celelalte, ziceam că trebuie să ştii cum să le iei, contează şi cu cine le iei şi câte iei, să ai trip[1] bun, adică. Căpătase o nuanţă, ştii? La cât sunt eu de pofticioasă când îmi place ceva, sigur aş fi băgat. Măcar pentru chestia asta să-l ierte Dumnezeu pe vărul meu…

„Nu e normal să mori aşa”

Ca orice tânăr care consuma droguri, „raiul” era considerat Vama Veche – acolo era mare, era natură, puteai să faci ce vrei. Am stat o lună în Vamă, timp în care Dumnezeu a avut grijă să nu se găsească în perioada aceea nici „timbre”[2], nici alte chimicale, nici măcar ketamină, nimic-nimic-nimic. Singurele care se găseau erau „legale”[3]. Mi-a fost într-o seară atât de rău, că n-am mai pus gura pe aşa ceva.

– Fumat sau praf?

– Fumam. Nu știam de tras. Mai bine… Alcool prea puțin. Doar niște hașiș, foarte puţină „iarbă” (marijuana, n.red.) s-a găsit, dar foarte rar. Am stat mai mult la „dezintoxicare” atunci, în Vamă. Am luat o dată sau de două ori „timbre”, şi mi-a fost greu şi aşa să-mi revin de la ele, d-apăi să fi luat căruţa de „timbre”, cum luau alţii, săracii. Mâncam sănătos, citeam… Marea mă ajuta să mă duc mai mult spre natură, spre realitate. Era totul atât de frumos acolo, că nu mai aveam nevoie de o altă realitate ca să mă simt bine – că drogurile asta erau pentru mine, nevoia de a avea o realitate mai frumoasă decât cea pe care o trăiam. Aveai timp să stai să citești, să culegi scoici… În schimb, aveam în tot peisajul asta o neplăcere. Mergeam pe plajă și vedeam numai seringi, în apă numai flacoane de Tussin, de ketamină, gunoaie în apă, prezervative. Mi se părea nelalocul lui, nefiresc.

Un episod care a contat în evoluţia mea: la un moment dat am cunoscut un băiat, printr-un anturaj, pe acolo, prin Vamă – Tudor, Dumnezeu să-l ierte. Nu l-am cunoscut foarte îndeaproape, dar mi-a atras atenţia. Simţeam în el un om bun, în faţa căruia puteai să-ţi deschizi şi sufletul dacă era nevoie. La băieţi le zicea „prietene” şi la fete „zână”. Mi-a zis şi mie „zână” cu aşa o bunătate, că mi-era drag de el. La un moment dat m-a invitat la o cafea. Eu singură, el singur… Am intrat în panică şi l-am refuzat. I-am zis că am altă treabă, nu știam ce să fac, cum să mă port… M-am întâlnit apoi cu prietenul meu cel mai bun. El era în aceeași situație, îşi dorea să aibă o relaţie, dar nu se „lipea” nimic, nici la el, nici la mine. Dezbăteam acum, amândoi eram doi frustraţi, amândoi citeam Osho, ne plimbam pe plajă, culegeam scoici, aveam multe lucruri în comun. Cum îi spuneam lucrurile astea, l-am văzut pe Tudor cu o tipă care era foarte dubioasă, turbată. Mi s-a părut că e drogată, probabil că era, și am zis: „Dă-i pace, o fi și el fustangiu!”, și deja mă săturasem să fiu cârpa tuturor… Nu prea mai voiam.

M-am întors apoi în Bucureşti, stăteam în casă, desenam, aveam în lista mea de Messenger o tipă, şi văd la ea o poză cu Tudor, alb-negru şi cu o dungă neagră. Mi-a zis că a „băgat” ketamină şi a intrat în apă şi a murit. S-a înecat. A dispărut câteva zile şi l-au adus valurile la mal. Tipul care îi dăduse ketamina era Alex, prietenul meu. Asta a fost schimbarea noastră. În momentul acela mi-am dat seama că nu e normal să mori aşa, că nu e bine să faci asta, pentru că poţi să mori. Am aflat că şi tipa aia era dubioasă, îi zicea: „Hai să murim, hai să băgăm ketamină! Oare cum ar fi să murim?…”. Ea nu a murit. El avea mai multe droguri la el, şi ea voia să pună mâna pe ele, să scape de el. Era săraca atât de ahtiată după droguri, încât ajunsese la chestia asta, să omoare pe cineva ca să mai capete ceva, să se drogheze. Alex știa că el are droguri şi că o să vină Poliţia, și s-a dus să vadă, dar nu a mai găsit nimic, iar tipa a dispărut. De atunci am lăsat-o mai rar cu ketamina.

„Unul dintre noi a văzut pe vrăjmaşul…”

– Cât timp ai consumat ketamină?

– Un an jumate, cam aşa, dar nu eram un consumator înrăit. Consumam pentru că nu aveam altceva. Noi aveam câţiva bani, făceam chetă; eu voiam „iarbă”, dar toată lumea voia ketamină. În lipsă de „iarbă”, băgam ketamină.

– Dar „iarbă”?

– Fumător înrăit doi ani. Ajunsesem să fumez un borcan de „iarbă” pe zi, la un moment dat. Cum venea cineva la mine: „Hai să facem un «cui» (ţigară cu marijuana, n.red.)!”; nu-l serveam cu un ceai, un biscuite…

Mă mutasem cu nişte băieţi. Eram anul 3 la Agronomie, nu am avut decât două restanţe – am uitat că am examen din cauza ketaminei. Mă duceam la cursuri, veneam acasă de la facultate, aprindeam lumina – cădea Cristi, colegul de apartament. Avea un şoc de la zgomot sau de la lumină şi cădea din picioare, de unde era el. Mă duceam, îl ridicam, îi ridicam pantalonii – nu ştiu de ce umbla cu pantalonii atât de lăsați. La demisol erau ceilalţi. Scrumiera căzută pe jos, apa vărsată, bere… Urlau, trebuia să îngrijesc de ei. „Mama răniţilor”.

– Nu ai avut probleme de sănătate din cauza drogurilor?

– Fusesem internată în spital când băgasem „iarbă”, ketamine şi „legale”. De la „legale” a sporit anexita, de la „iarbă” a scăzut calciul, de la ketamină, ficatul, şi ce mai era în stare bună a slăbit. A slăbit sistemul imunitar şi eram la menstruaţie, și am făcut şoc, atac de panică din cauza durerii, mi-a fost rău cât să leşin şi m-au dus la spital. Am făcut injecţii, dar nu de voie, ci de nevoie.

– Părinţii ştiau?

– Mama ştia că am probleme, dar nu ştia că eu sunt… aşa. Scria în fişă că există un posibil consum de alcool, pentru că aveam pupilele dilatate. Dar a fost bună perioada din spital, cât să mă trezesc.

– Ai făcut şi tu abuz de „legale”?

– Nu eram un consumator înrăit. Mă feream şi consumam puţin, pentru că nu voiam. Am experimentat odată cu salvia, altă dubioşenie. Chiar unul dintre noi a văzut pe vrăjmaşul – o chestie ca un ţap, cu barbă, copite – venea la el şi voia să-l înjunghie cu cuţitul. M-am înfricoşat.

[1] Termen argotic preluat din engleză (lit. călătorie), folosit de narcomani pentru a desemna o experienţă halucinogenă intensă.

[2] Plasturi de detoxifiere, care conţin o cantitate infimă din substanţa pentru care se face dezintoxicarea, spre a o face mai tolerabilă organismului; în cantităţi mari, au efectul advers.

[3] Substanţe medicamentoase disponibile în farmacii sau plafaruri, care, luate în cantitate mare, produc intoxicaţii cu efect psihotrop (n.red.).

Sursa: familiaortodoxa.ro