10 august – Sfântul, slăvitul arhidiacon și mucenic Laurențiu sau Lavrentie
Sfântul, slăvitul arhidiacon și mucenic Laurențiu sau Lavrentie (Latin: Laurentius, „cel încununat cu lauri”) a fost unul din cei șapte diaconi a Bisericii Romei și împreună-pătimitor cu sfântul ierarh mucenic papa Sixt al II-lea al Romei, suferind mucenicia în anul 258. Biserica Ortodoxă îi prăznuiește pe 10 august.
După ce a fost ucis Papa Ştefan (vezi pomenirea la 2 august), în locul său a fost ridicat în scaun Sixt, care din naştere era atenian. Mai înainte Sixt fusese filosof, dar mai după aceea el s-a convertit la creştinism. Timpul istoric de care ne este vorba acum a fost unul în care papii Romei erau omorîţi unul după altul, ca nişte oi de junghiere: a fi numit Papă al Romei însemna să mergi din capul locului la moarte. Împăratul Decius luase hotărîrea să extermine creştinismul. Papa Sixt a fost repede adus la judecată, împreună cu doi dintre diaconii săi: Felicissimus şi Agapitus.
Pe cînd cei trei erau înşfăcaţi şi îmbrînciţi către temniţă, Arhidiaconul Lavrentie a zis către Sfântul Papă Sixt: „Unde mergi, Părinte, fără fiul tău? Unde grăbeşti, Preasfinţite, fără al tău arhidiacon?”. Sfîntul Sixt l-a mîngîiat pe fiul său duhovnicesc şi al său arhidiacon Lavrentie, prorocindu-i că va suferi chinuri mai mari decît el pentru dragostea lui Hristos, care vor fi în scurtă vreme. Cu adevărat, imediat după uciderea Sfîntului Sixt, Papă al Romei, şi a celor doi diaconi ce au fost cu el, torţionarii l-au prins şi pe Arhidiaconul Lavrentie. Acesta, cu mai înainte ştiinţă şi cu multă înţelepciune, deja îşi pusese în rînduială cele ale lui şi în mare şi bună rînduială lucrurile şi mersul Bisericii. El adăpostise toate odoarele şi tezaurul bisericii la casa văduvului Cyriacus. Pe acesta, chiar în acea vreme, Sfîntul Lavrentie l-a tămăduit de o cumplită şi chinuitoare durere de cap numai cu atingerea mîinii, şi a redat vederea unui orb pe nume Crescention.
După ce a fost aruncat în temniţă, Lavrentie l-a vindecat tot de orbire pe Lucillus, care zăcea în acea temniţă de mulţi ani, şi apoi l-a botezat. Fiind martor la minune şi la botez, temnicerul Hippolytus a dorit şi el botezul şi l-a primit. Acesta s-a numărat şi el în rînd cu mucenicii, fiind omorît pentru credinţa în Hristos. Cum Lavrentie nu numai că nu se lepăda de credinţa lui, dar îl mai îndemna şi pe împăratul Decius să se lepede el de idolii lui, faţa lui a fost bătută cu pietre, iar trupul lui biciuit cu scorpioane (lanţuri avînd zale cu ghimpi, iar mînerul curbat precum coada unui scorpion). Văzînd aceste torturi bestiale, Romanus, soldat roman, s-a declarat cu glas mare atunci creştin şi el, şi a fost omorît pe loc.
La urmă torţionarii l-au întins pe Sfîntul gol pe un gridiron [grătar mare] şi au pus dedesubt foc. Fript în foc fiind, Sfîntul Lavrentie i-a mulţumit lui Dumnezeu şi a batjocorit păgânismul torţionarilor şi al bestialului lor împărat, Decius. După ce Sfântul Lavrentie şi-a dat în mîinile lui Dumnezeu sufletul lui curat şi nobil, trupul lui a fost luat de către Hippolytus [Ipolit] temnicerul şi dus în ascuns, la adăpostul nopţii, la casa văduvului Cyriacus, iar mai apoi la o peşteră tainică, unde Hippolytus [Ipolit] l-a îngropat cu cinste. Sfântul Lavrentie, împreună cu ceilalţi Sfinţi pomeniţi, au luat mucenicia la anul 258.
