Adormirea Maicii Domnului

În vremea aceea a intrat Iisus într-un sat, iar o femeie cu numele Marta L-a primit în casa ei. Şi aceasta avea o soră, ce se numea Maria, care şezându jos, lângă picioarele lui Iisus, asculta cuvintele Lui. Marta însă se silea să facă ospăţ mare şi, apropiindu-se, a zis: Doamne, nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i dar ca să-mi ajute. Dar Iisus, răspunzând, i-a zis: Marto, Marto, te sileşti şi te îngrijeşti de multe; dar un singur lucru trebuieşte. Maria însă şi-a ales partea cea bună, care nu se va lua de la ea. Iar când zicea Dânsul acestea, o femeie din popor, ridicându-şi glasul, a zis către Dânsul: fericit este pântecele care Te-a purtat şi sânii la care ai supt. Dar Iisus a răspuns: aşa este, dar fericiţi sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el.

O primă temă pentru Liturghia din această zi este ospitalitatea. Fragmentul evanghelic de mai sus ni-L prezintă pe Iisus ca oaspete în casa celor două surori: Marta şi Maria, din Betania. În societatea noastră egoistă, în care dictează doar banul şi câştigul, aproape că nu se mai ştie ce este ospitalitatea. Străinul îşi plăteşte cazarea, închiriază o cameră la hotel sau la particulari. Şi dacă vrea să mănânce, plăteşte la restaurant. În trecut, la popoarele creştine, ospitalitatea era sfântă. În special, poporul român era cunoscut ca un popor foarte primitor. Pelerinii, care mergeau, se înţelege, pe jos, la diferite sanctuare, să zicem la Santiago de Compostela, aici în Spania, sau chiar la locurile sfinte, în Palestina, erau găzduiţi noaptea şi primiţi la masă de fraţii lor creştini pe tot parcursul pelerinajului.

Sfânta Scriptură ne ajută să redescoperim virtutea creştină a ospitalităţii. Ea nu este doar un semn de omenie, ci ţine de porunca cea nouă a lui Hristos: cine îl primeşte pe străin, pe omul obosit, flămând, fără adăpost, îl primeşte pe Hristos, aşa cum Avraam L-a primit ca oaspete pe Dumnezeu, aşa cum surorile din Betania L-au primit ca oaspete pe Hristos. Hristos se identifică cu omul străin, obosit şi flămând: „Am fost străin şi M-aţi primit. Tot ce aţi făcut pentru fraţii Mei, Mie Mi-aţi făcut”. Dar să ne oprim câteva momente la scena fascinantă care s-a petrecut în casa din Betania, scenă pe care o descrie Evanghelia de azi. Iisus trăgea des în casa prietenilor Săi, Marta, Maria şi Lazăr, mai ales seara, după o zi grea de muncă la Ierusalim şi de hărţuială din partea duşmanilor Săi. Betania e dincolo de Muntele Măslinilor, la numai câţiva km distanţă de Ierusalim. Cât era de plăcut pentru el să petreacă câteva ceasuri de linişte, de bucurie, de intimitate în această casă unde găsea inimi deschise, prietenoase, primitoare şi o farfurie cu mâncare! Aşadar, odată, Iisus intră în casa celor două surori. Maria imediat se aşază la picioarele Mântuitorului, aşa cum se obişnuieşte şi azi în Orient, şi Îi soarbe cu nesaţ cuvintele. În schimb, Marta îşi suflecă mânecile şi se apucă de treabă: aleargă în cămară, mestecă în cratiţe, aşază masa, se agită, prinsă peste cap de o mulţime de treburi, vrea să iasă un prânz cât mai reuşit. La un moment dat, îşi pierde răbdarea şi I se plânge lui Iisus: “Doamne, Ţi se pare corect că sora mea nu-mi dă o mână de ajutor? Eu nu-mi mai văd capul de treabă, iar ea nu face nimic, stă acolo nemişcată la picioarele Tale”.

Probabil că îndărătul acestor cuvine era şi un pic de invidie, şi un pic de vanitate, de mândrie: Marta voia să-şi dea importanţă, să se vadă cât este ea de harnică, în comparaţie cu sora sa, care o lăsa singură să muncească. Şi atunci vin extraordinarele cuvinte ale lui Iisus, care valorează cât toată Evanghelia: “Marto, Marto, te sileşti şi te îngrijeşti de multe; dar un singur lucru trebuieşte. Maria însă şi-a ales partea cea bună, care nu se va lua de la ea”. Ce-i reproşează Iisus Martei: faptul că-i făcea de mâncare spre a-i potoli foamea? Nicidecum. Făcea o faptă bună, cerută şi aceasta de Hristos: “Am fost flămând şi Mi-aţi dat să mănânc”. Nu întâmplător, evanghelistul pune această întâmplare după episodul samariteanului milostiv. Ceea ce îi reproşează Martei este preocuparea excesivă pentru lucrurile exterioare, materiale, încercarea de a impresiona cu ceea ce realizează ea. Preocupată cu muncile sale, uita pentru Cine muncea: bucatele pe care le pregătea ea erau mai importante decât Oaspetele dumnezeiesc pe care Îl avea în casă, decât persoana lui Iisus. Iisus ar fi putut să-i spună: “Marta, nu am nevoie să-mi faci zece feluri de mâncare, fă mai puţine, şi găseşte un moment de răgaz ca să asculţi cuvintele Mele, cum face sora ta; cuvintele Mele sunt pentru tine o mâncare mult mai necesară decât mâncarea pe care o faci tu pentru Mine; căci nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”.

E o învăţătură fundamentală, nu numai pentru Marta, ci şi pentru noi toţi. Ca şi Marta, alergăm, muncim, ne zbatem, ne agităm să facem, să dregem, să câştigăm, să avem cât mai mult; dimineaţa abia dacă apucăm să facem o cruce, seara cădem frânţi şi nici cruce nu mai apucăm să mai facem. Ca şi Marta, alegem partea cea mai rea, care la moarte se va lua în întregime de la noi; căci la moarte ne vom trezi la realitate şi vom recunoaşte cu Înţeleptul: “Deşertăciunea deşertăciunilor, totul e deşertăciune şi goană după vânt”. Şi uităm partea cea mai bună, pe care a ales-o Maria, singurul lucru necesar care nu se pierde, rămâne în veşnicie. Şi care este singurul lucru necesar? E Hristos Însuşi, e cuvântul Lui, e împărăţia lui Dumnezeu. E singurul lucru cu adevărat necesar, care nu se va pierde, nu se va lua de la noi, căci aceasta înseamnă, în fond, mântuirea noastră veşnică. Iisus ne cere să respectăm ierarhia valorilor, proporţiile juste: să fim şi Marta, şi Maria. Citeam undeva, într-o statistică, faptul că românii petrec în medie cinci ore pe zi în faţa televizorului. Câţi români găsesc o jumătate de oră pe zi pentru rugăciune, pentru a participa la Sfânta Liturghie, măcar Duminica. Unde este ierarhia valorilor, unde sunt proporţiile juste? E necesar să găsim zilnic câteva minute de tăcere totală, în care să rămânem numai cu Hristos, să ne rugăm, să reflectăm, să citim cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură. Şi care loc poate să fie mai retras şi mai liniştit, mai ferit de zgomot, decât biserica, aici, la picioarele lui Iisus? Mai ales în vacanţă, în concediu, trebuie să găsim mai mult timp pentru rugăciune, pentru reflecţie, pentru reculegere, pentru a ne recupera în tăcere energiile sufleteşti. Din păcate, tocmai locurile destinate destinderii, concediului sunt mai zgomotoase, cu muzică, cu difuzoare date la maximum, şi ne întoarcem acasă mai epuizaţi sufleteşte, mai obosiţi decât am venit. Spune atât de frumos un poet oriental: “Aşază-te pe ţărmul aurorei şi pentru tine va răsări soarele. Aşază-te pe ţărmul nopţii şi pentru tine vor sclipi stelele. Aşază-te pe ţărmul râului şi pentru tine va cânta privighetoarea. Aşază-te pe ţărmul tăcerii şi Dumnezeu îţi va vorbi”.

La Sfânta Liturghie ne aflăm în casa Domnului. Nu El este oaspetele nostru, ci noi suntem oaspeţii lui. El ne oferă hrana Sa: ne hrăneşte cu cuvântul Său, care se citeşte din Sfânta Scriptură şi ni se explică, ne hrăneşte cu Trupul şi Sângele Său, în Sfânta Împărtăşanie. Să-l primim cu bucurie şi însufleţire, căci aceasta este partea cea mai bună, care nu se va lua niciodată de la noi; e comoara adevărată, pe care hoţii nu o pot fura, moliile şi rugina nu o pot distruge.

Aceasta este evanghelia care se citeşte la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Despre ultimii ani pe care i-a trăit pe pământ Prea Curata Fecioară Maria şi despre trecerea ei la cele veşnice, cărţile sfinte nu ne spun nimic. Tot ce ştim vine prin tradiţie de la primele generaţii de creştini. Rămasă în grija apostolului Ioan, Maria, după Înălţarea lui Iisus la cer, trăieşte câţiva ani la Ierusalim în mijlocul comunităţii creştine care creşte văzând cu ochii. Dar în anul 44 împotriva creştinilor din Ierusalim se dezlănţuie o prigoană puternică. Petru şi Ioan sunt bătuţi cu vergi, Iacob, fratele lui Ioan, este tăiat cu sabia, Ştefan este ucis cu pietre. Apostolii părăsesc Ierusalimul şi pleacă în lumea mare. Apostolul Ioan ia drumul Efesului în Asia Mică (azi în Turcia, la 631 km de Istanbul), unde se stabileşte ducând-o cu el şi pe Maica Domnului. Aici, la Efes a rămas Maria până când şi-a simţit sfârşitul aproape. Când a simţit că moartea se apropie – să fi avut 60 sau 70 de ani – Maria i-a cerut lui Ioan să o ducă la Ierusalim. Ştiţi cum sunt bătrânii care se află la spital, stau pe la copiii lor la oraş; când simt că se apropie moartea cer cu insistenţă: duceţi-mă acasă, duceţi-mă acasă! Vor să moară în locul de care îi leagă amintiri atât de scumpe, nu printre străini. La Ierusalim Maria a tras la casa unei rude de pe Colina Sionului, unde trăgea şi Iisus când venea la Ierusalim. Astăzi acolo este impunătoarea biserică a Adormirii Maicii Domnului. În ultimele zile ale vieţii, Maria vizita locurile dragi pe unde trecuse Fiul ei: Templul unde Îl prezentase când copilul avea 40 de zile şi unde L-a regăsit după trei zile de căutare înfrigurată când avea 12 ani, Grădina Măslinilor, unde asudase sânge; a străbătut calea pe care o străbătuse Fiul ei cu crucea în spate, s-a oprit îndelung, a plâns şi s-a rugat retrăind clipele dureroase ale răstignirii; s-a oprit şi a plâns lângă mormântul în care Fiul ei fusese aşezat. Şi inima ei era din ce în ce mai mistuită de dorul după Fiul ei, de dorinţa de a fi cu Fiul ei. Fără să vrea rostea cuvintele din Cântarea Cântărilor: “Vă rog fierbinte, fiice ale Ierusalimului, dacă Îl veţi găsi pe iubitul meu, spuneţi-i că sunt bolnavă de iubire” (5, 8). Ne putem întreba: De ce boală a murit Maica Domnului? Medicul pe certificatul de deces al Maicii Domnului ar fi putut să scrie: cauza decesului – iubirea sau dorul după Fiul ei. Dar să ne întoarcem la Ierusalim. O carte apocrifă din secolul al II-lea, numită: Trecerea Maicii Domnului la cele veşnice, ne informează că Iisus l-a trimis pe arhanghelul Gavriil la maica sa cu trei zile înainte de moarte ca să-i vestească sfârşitul apropiat. Dar nu era nevoie să vină vreun înger să-i vestească moartea. Persoanele care trăiesc în intimitate şi prietenie cu Dumnezeu au o presimţire, ştiu exact când vine moartea şi se pregătesc cum se cuvine ca totul să rămână în ordine în urma lor. Cu siguranţă că aşa s-a întâmplat şi cu Maica Domnului. Ea a presimţit, a cunoscut ceasul trecerii sale la cele veşnice. A pregătit toate cele necesare pentru înmormântare, şi-a luat rămas bun de la cei dragi pe care îi lăsa în urmă, a dat de pomană, după cum ne informează aceeaşi carte apocrifă, cele două haine la două văduve sărace, s-a îmbrăcat în haina de înmormântare, s-a întins pe pat şi inima ei care nu bătuse decât pentru Dumnezeu şi pentru oameni a încetat să mai bată. Sufletul ei curat, alb, nepătat, s-a desprins uşor de trup şi şi-a luat zborul spre Fiul său.

Cum în Palestina înmormântarea se face chiar în ziua morţii, trupul Fecioarei a fost purtat în aceeaşi zi de pe Colina Sionului în Valea Chedronului sau Valea lui Ioasafat, unde este şi azi cimitirul cel mai vechi din lume. Trupul ei a fost aşezat într-un mormânt foarte aproape de Grădina Măslinilor, locul agoniei lui Iisus. Într-un text foarte vechi din liturghia siriană din secolul al II-lea, găsim aceste cuvinte: “În dimineaţa aceasta luaţi-o pe Stăpâna noastră Maria şi duceţi-o în afara Ierusalimului pe drumul care duce la intrarea în valea Chedronului, dincolo de Muntele Măslinilor. Iată, sunt acolo trei grote: una mare la intrare, apoi una mai înăuntru şi o cămăruţă şi mai înăuntru cu o laviţă de argilă care se ridică spre răsărit. Mergeţi şi aşezaţi-o pe cea binecuvântată pe laviţa aceea”. De pe laviţa aceea trupul Mariei, care nu a cunoscut putrezirea a înviat şi s-a înălţat la slava cerească. Creştinii, în veacurile de prigoană, au păstrat secretul asupra mormântului Maicii Domnului de teamă să nu fie profanat de păgâni. Abia pe la anul 400 bizantinii au construit deasupra o bazilică şi au săpat cripta care mai este şi astăzi şi în care se coboară pe 48 de trepte săpate în stâncă. În 1972, în urma unor aluviuni au fost necesare lucrări de restaurare; cripta a fost lărgită şi cu această ocazie s-a găsit cămăruţa despre care vorbeşte textul liturgiei siriene cu laviţa de argilă lungă de 1,50 şi lată de un metru pe care a fost aşezat trupul Maicii Domnului. Arheologii au constatat că mormântul este din secolul I, că acolo a fost înmormântată o singură persoană şi că trupul mortului nu a rămas multă vreme în acel mormânt.

Două lucruri aş vrea să mai scot în evidenţă. Mai întâi, privind la trupul feciorelnic, curat, înviat, înălţat la cer al Sfintei Fecioare Maria, să ne reamintim noi, care trăim vremuri de păgânism, de imoralitate, de depravare, de erotism, de exaltare sexuală, de pornografie, de nudism, că trupul nostru este sfânt, că este vrednic de respect, că nu este instrument de plăceri ruşinoase, că este destinat, asemenea trupului Fecioarei Maria, învierii. Este spus, în alte cuvinte, ceea ce sfântul Pavel le spunea creştinilor din Corint: “Nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt…? Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă distruge cineva templul lui Dumnezeu (prin păcat), pe acela îl va distruge Dumnezeu, căci templul lui Dumnezeu este sfânt şi acest templu sunteţi voi” (1 Cor 6, 19, 3,16-17). Şi în al doilea rând, prin cinstirea Maicii Domnului vrem să arătăm în ce constă valoarea vieţii umane: ea constă în a împlini voia Tatălui ceresc şi a face bine, a-i iubi pe oameni. O realitate care ne ajută să evităm falsa evlavie faţă de Sfânta Fecioară. Adevărata evlavie înseamnă a o imita pe Maica Domnului care, nu numai la Buna Vestire, dar toată viaţa a spus lui Dumnezeu: “Fie mie după cuvântul Tău”. A te ruga Maicii Domnului, a te ruga poate şi totodată a blestema, a înjura, a bârfi, a fura, a minţi, a cleveti, a nu-ţi ţine făgăduinţele este falsă evlavie. Să nu fie!