Duminica a XI-a după Rusalii

23. De aceea, asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale. 24. Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. 25. Dar neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copii şi pe toate câte le are, ca să se plătească. 26. Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot. 27. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. 28. Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi punând mâna pe el, îl sugruma zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator. 29. Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti. 30. Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria. 31. Iar celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s-au întristat foarte şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. 32. Atunci, chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. 33. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? 34. Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria. 35. Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre. Matei 18, 23-35       

“În acel timp, Petru s-a apropiat de Iisus şi i-a spus: “Doamne, de câte ori va trebui să-l iert pe fratele meu, dacă greşeşte împotriva mea? Oare de şapte ori?” Poate întrebarea decurgea din disputa aprinsă dintre ucenici. Într-adevăr se întâmpla adesea ca în acel grup să se dezlănţuie discuţii chiar şi pentru motive neînsemnate şi meschine. Şi Învăţătorul era chemat să decidă, să aplaneze, să rezolve. Şi nu întotdeauna răspunsurile Sale urmăreau linia celor care erau în dispută, ci muta discursul pe un alt plan sau sunau de-a dreptul descumpănitoare, provocatoare. Ori, în acea zi, Petru era dispus spre generozitate. Şi s-a înfăţişat cu o cifră, şapte (numărul perfecţiunii), care părea să fie chiar excesivă.

În schimb Învăţătorul i-a răsturnat brusc numerele sale şi i-a impus o operaţie dificilă: “de şaptezeci de ori câte şapte”. O înmulţire al cărei rezultat nu dă o cifră, deşi foarte mare, ci un adverb: totdeauna. Şi Petru a trebuit să înţeleagă că iertarea nu este o listă de preţuri, un tarif, nu are limite. Trăim iertând. Tuturor. Toate dăţile când… Nu: de data aceasta da, dar într-o altă ocazie nu. Acea persoană da, cealaltă în schimb este exclusă. Totdeauna şi pe toţi. Iertarea nu poate fi un act eroic izolat, excepţional făcut de puţine ori. Trebuie să reprezinte o normalitate constantă în viaţa credinciosului.

Şi apoi iertarea nu poate fi niciodată selectivă, discriminatorie. Dacă exclud pe cineva, reneg condiţia mea de fiu al unui Tată Care iubeşte pe toţi oamenii, Care “face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi face să cadă ploaia asupra celor drepţi şi nedrepţi” (Mt 5, 45), Care este “binevoitor faţă de cei nerecunoscători şi răi” (Lc 6, 35).

“În acel timp”, cel puţin, se punea problema. Petru intuieşte că există o incompatibilitate între a fi ucenic al lui Hristos şi refuzul de a ierta ofensele. Îmi vine în minte un film: “Pâine şi ciocolată”, care descrie dificultăţile de adaptare, conflictele, traumele unui emigrant italian (actorul Nino Manfredi) în Elveţia. Sărmanul, pentru a fi acceptat să se integreze, ajunge chiar să îşi facă părul incredibil de blond. Dar nu reuşeşte să treacă peste bariera neîncrederii, a discriminării, a suspiciunii, a prejudecăţilor.

Ceea ce izbeşte este faptul că regizorul nu pune în scenă poliţiştii elveto-germani, exploatatori cruzi, aroganţi şi insultători, ci persoane extrem de politicoase, educate, corecte, oneste. În sfârşit, oameni bravi. Despre care nu se poate spune nimic rău. Oameni bravi, dar rasişti. Astfel lasă să se creadă despre unii creştini: creştin bravi, dar capabili de a urî. Practicanţi, dar care refuză să ierte. Care săvârşesc “fapte bune”, mai puţin acelea de a uita o nedreptate. El merge la Liturghie în toate duminicile, a educat creştineşte pe fiii săi, este mereu în prima linie când este vorba de a susţine diferitele iniţiative parohiale, dar… de ani buni nu vorbeşte cu fratele. Este un preot foarte bun, dar vai de acela care îl atinge. Dacă este ofensat, te şterge din cartea… Merg la biserică, dar nu se salută… Participă le aceeaşi reuniune, dar se ignoră.

Ca şi cum am spune: nu-i de mirare, totul este normal. În schimb trebuie să ne dăm seama că nu este normal să recităm “şi ne iartă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, fără a observa pericolul acestei cereri prin care noi autorizăm pe Dumnezeu să ne trateze cum noi tratăm pe alţii. Nu este normal să mergem la spovadă şi să fim satisfăcuţi pentru că am scăpat cu un canon mic sau fără canon, închipuindu-ne că nu ştim că socotelile nu se încheie cu un canon făcut acolo în grabă, ci iertând la rândul nostru, oferind iertare, “mergând în pace”, oferind pacea… Nu este normal să neglijăm faptul că uşa prin care intră iertarea este aceeaşi prin care iese.

Trebuie să ne convingem că a ierta greşelile nu este o faptă extraordinară, ci intră în contabilitatea ordinară a celui credincios. Unul care iartă nu este un erou şi nici primul din clasă. Este, pur şi simplu, un creştin, unul care a făcut minimul necesar, unul care abia a învăţat alfabetul evangheliei. A întoarce şi celălalt obraz nu este un gest nebunesc. Face parte din codul bunelor maniere, din logica elementară pentru un ucenic al lui Iisus Hristos din Nazaret. Pentru a recupera capacitatea de a ierta ca un element natural – care nu înseamnă un lucru uşor! – într-o conduită creştină, liturghia de astăzi ne invită să cultivăm simţul datoriei. A spune simţul datoriei înseamnă a spune datoria recunoştinţei.

Eu mă gândesc că fiecare dintre noi se naşte nu doar cu binecuvântarea lui Dumnezeu şi cu bucata lui de pâine, ci se naşte miliardar. Dumnezeu ne asigură un nivel de viaţă de fii, acoperindu-ne cu darurile Sale. Fapt este că nimeni dintre noi nu se recunoaşte dator. Dator pentru soare, pentru aerul pe care îl respiră, pentru stelele pe care le contemplă, pentru zăpadă, pentru flori, pentru munţi, pentru oceane, pentru păduri, pentru ploaie, pentru vânt. Dator pentru ochi, pentru auz, pentru picioare, pentru mâini, pentru miros (mărturisesc: mă gândesc mereu la mirungerea făcută după botez: ochi, urechi, gură, nări, picioare, mâini, pentru a indica darurile de care ne învredniceşte Dumnezeu, dar pe care le folosim doar într-o mică măsură sau de care ne folosim pentru a păcătui).

Apoi, dator pentru poezie, pentru muzică, pentru parfumuri, pentru cântecul păsărelelor, pentru pietrele preţioase, pentru scoarţa fragedă a mestecenilor, pentru culori. Dator pentru mărturia de credinţă a celor care ne-au precedat. Dator pentru sângele martirilor, pentru tăcerea şi eroismul ascetic al călugărilor. Dator pentru iertarea lui Dumnezeu care m-a pus pe picioare cine ştie de câte ori. Dator pentru prietenie. Dator pentru iubire, mai ales.

Sf. Ap. Pavel ne îndeamnă să nu avem “nic o datorie faţă de cineva, decât aceea de a ne iubi reciproc” (Rm 13, 8). Dar iubirea o “datorez” înainte de toate lui Dumnezeu. Şi această datorie o plătesc într-un singur fel: iubind pe aproapele. Iubirea faţă de alţii nu este un dar plăcut pe care îl ofer: este ceva “datorat”. Este unicul mod autorizat pentru a “plăti datoriile” faţă de Dumnezeu care m-a copleşit cu iubire şi milostivire. Tot ce am, tot ce sunt, îl “datorez” Altcuiva şi altora. S-a spus că Dumnezeu nu ar fi creat iadul dacă oamenii ar fi imitat milostivirea Sa. S-ar putea spune mai exact: omul a creat iadul. Iadul este locul unde nu se iartă (viaţa din anumite localităţi, din anumite familii unde toţi sunt duşmani unii faţă de alţii, unde fiecare îl duşmăneşte pe vecin, unde grupuri de familii cultivă o ură ereditară, este ceva “infernal”). Nici dezlegarea duhovnicească nu poate să purifice o inimă care nu este deschisă iertării. Trebuie să mă conving pe mine însumi sau însămi: eu sunt o fiinţă iertată, un datornic insolvabil graţiat. Eu sunt beneficiarul unei milostiviri şi iubiri infinite. Şi această conştiinţă stă la baza oricărui raport cu alţii.

Parabola datornicului nemilostiv ne oferă o perspectivă înfricoşătoare: iertarea oferită deja de Dumnezeu poate fi revocată. Stăpânul care i-a iertat servitorului său datoria a fost sincer. Dar când servitorul, mergând în lume, nu a reuşit să ierte servitorului asemenea lui de datoria pe care o avea, stăpânul a revocat iertarea. Prin gestul său, servitorul a arătat că nu a apreciat iertarea primită şi deci nu este demn de ea. Există oare o analogie cu modul în care Dumnezeu interacţionează cu noi? Aşa se pare, şi aceasta pare a fi cheia parabolei. Să ne amintim ce ne spune Iisus: “Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre” (Matei 18, 35). Cu alte cuvinte, când Dumnezeu ne acordă iertarea, problema nu s-a încheiat. Iertarea este cu adevărat primită, “consumată”, atunci când noi le iertăm celor care ne greşesc. Darul gratuit al iertării lui Dumnezeu are nevoie de răspunsul nostru de iertare a semenilor pentru a fi ratificat pentru totdeauna. Nu este un gând teribil? “Iartă nedreptatea aproapelui tău şi, atunci când te vei ruga tu, ţi se vor ierta păcatele” (Sirah 28, 2).

De ce ne este atât de dificil să îi iertăm pe alţii, deşi este singurul mod de a păstra iertarea lui Dumnezeu? Cred că motivul este incapacitatea noastră de a aprecia şi celebra propria noastră iertare. Ca slujitorul nerecunoscător din parabolă, ne concentrăm pe cei 100 de dinari datoraţi de semenul nostru, în loc să ne gândim la cei 10.000 de talanţi pe care îi datorăm lui Dumnezeu, dar de care am fost scutiţi. Să ne gândim puţin la proporţie. Un dinar era echivalentul unei zile de muncă. În o sută de zile, câteva luni de muncă, ar fi putut plăti datoria. Dar servitorul nerecunoscător avea o datorie de 10.000 de talanţi. Un talant făcea aproximativ 6.000 de dinari. Îi datora deci stăpânului său 60.000.000 de dinari. Dacă lucra 5 zile pe săptămână, 50 de săptămâni pe an, i-ar fi trebuit 240.000 de ani pentru a strânge suma. Acest număr astronomic arată că respectivul slujitor îi datora stăpânului atât de mult, încât practic era imposibil să se revanşeze vreodată. Aceasta este datoria noastră faţă de Dumnezeu, prin păcat; o datorie pe care nu putem să sperăm că o vom plăti vreodată, chiar dacă am trăi toată viaţa îmbrăcaţi în sac şi cu cenuşă pe cap. Dumnezeu, în îndurarea Sa infinită, L-a trimis însă pe Fiul Său pentru a muri pe cruce şi pentru a ne ridica păcatele. Şi tot ce trebuie să facem acum este să fim recunoscători; să înţelegem faptul că ceea ce El a făcut pentru noi este mult, mult mai mult decât ceea ce trebuie să facem noi pentru semeni.

Dacă ne găsim în tabăra celor care îi iartă greu pe alţii, atunci aproape sigur că nu am reuşit încă să apreciem şi să înţelegem suficient iertarea uriaşă pe care am primit-o de la Dumnezeu. Să ne rugăm pentru o mai puternică înţelegere a iubirii uimitoare pe care Dumnezeu ne-a arătat-o prin Hristos. Conştientizând-o, va fi mai uşor pentru noi să iertăm greşelile minore comise asupra noastră de semeni.