Duminica a XII-a după Rusalii
16. Şi, iată, venind un tânăr la El, I-a zis: Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică? 17. Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile. 18. El I-a zis: Care? Iar Iisus a zis: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; 19. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. 20. Zis-a lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte? 21. Iisus i-a zis: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi. 22. Ci, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii. 23. Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor. 24. Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu. 25. Auzind, ucenicii s-au uimit foarte, zicând: Dar cine poate să se mântuiască? 26. Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă. Matei 19, 16-26
Vânătorii africani au un mod inteligent de a prinde maimuţe. Ei taie în două o nucă de cocos, o golesc pe interior, şi într-una dintre jumătăţile cojii fac o gaură suficient de mare ca să încapă laba maimuţei. Introduc în cealaltă jumătate o portocală, şi apoi prind laolaltă cele două jumătăţi. În sfârşit, cu o frânghie leagă nuca de un copac, se ascund în tufiş şi aşteaptă. Mai devreme sau mai târziu, fără să bănuiască ceva, o maimuţă se apropie, simte mirosul delicioasei portocale şi descoperă amplasarea ei în interiorul nucii de cocos. Atunci maimuţa îşi bagă laba prin mica gaură, prinde portocala şi încearcă să o scoată prin gaură. Desigur, portocala nu va ieşi; este prea mare pentru gaură. Fără nici un rezultat, maimuţa încăpăţânată continuă să tragă şi să tragă, neînţelegând pericolul în care se află. În timp ce maimuţa se luptă cu portocala, vânătorii se apropie şi prind maimuţa aruncând o plasă asupra ei. Atâta timp cât ţine strâns portocala, maimuţa este în capcană. Singurul mod în care maimuţa îşi poate salva viaţa este acela de a da drumul portocalei şi a fugi.
Acest sistem de a vâna funcţionează deoarece cu greu îi trece prin cap maimuţei că nu poate avea şi portocala şi libertatea ei. Chiar şi atunci când maimuţa îi vede pe vânătorii care vin să o prindă, nu dă drumul portocalei şi nu fuge, ci face un efort şi mai frenetic de a lua portocala cu ea. Sistemul funcţionează pentru că maimuţa este prinsă în capcana propriei ei lăcomii. Îmi imaginez cam cum ar suna rugăciunea maimuţei atunci când îi vede pe vânători apropiindu-se: “Salvează-mă, Doamne; te rog, salvează-mă. Dar să nu îmi ceri să las portocala”. Poate că sună hazliu, dar realitatea este că mulţi dintre noi au învăţat să spună rugăciunea maimuţei. Un bun exemplu este tânărul bogat din Evanghelia de astăzi, a cărui rugăciune probabil suna astfel: “Dă-mi viaţa veşnică, Doamne; dar să nu îmi ceri să renunţ la bogăţia mea”. Sau: “Doamne, facem orice, executăm orice porunci ne dai, numai nu ne pune să ne schimbăm viaţa!”
Dacă sunteţi un iubitor de animale şi aţi vedea maimuţa luptându-se să ia portocala în timp ce se apropie vânătorii, ce aţi face? Probabil aţi striga la maimuţă să lase în pace portocala şi să îşi salveze viaţa. Este exact ceea ce a făcut Iisus în cazul tânărului bogat. El îl vede pe tânăr în pericolul de a-şi pierde viaţa veşnică din cauza ataşamentului faţă de bogăţie. Astfel că îi cere să renunţe la bogăţie şi să îşi salveze viaţa. De ce a făcut Iisus aceasta? Marcu ne spune care a fost motivul: pentru că “Iisus, privindu-l, l-a îndrăgit” (Marcu 10, 21). Învăţăturile şi îndrumările lui Iisus par adesea grele şi de neînţeles, dar ele sunt spre binele nostru. Modul în care primim învăţăturile lui Iisus se va schimba când vom înţelege că, oricât ar fi de grele, ele sunt cuvintele Unuia care ne iubeşte şi care ştie mai bine decât noi ce este în cele din urmă în interesul nostru să avem sau să evităm.
Tânărul bogat este asemenea maimuţei insistând asupra portocalei atunci când însăşi viaţa îi este în pericol. Astfel că Iisus îi arată singura cale de scăpare: “Un lucru îţi lipseşte: mergi, vinde ceea ce ai şi dă săracilor şi vei avea comoară în cer, apoi vino şi urmează-mă” (Marcu 10, 21). De ce tânărul a considerat această învăţătură o pastilă greu de înghiţit? Ştim că acest tânăr era un evreu religios, ce respecta Legea. Evreii religios considerau că bogăţia era un semn al binecuvântării lui Dumnezeu.
Oamenii bogaţi erau priviţi ca cei pe care Dumnezeu i-a binecuvântat, iar săracii ca cei pe care Dumnezeu i-a blestemat. De aceea, atunci când Iisus le-a spus ucenicilor cât de greu este pentru bogaţi să intre în Împărăţia lui Dumnezeu, “ei erau peste măsură de uluiţi şi spuneau între ei: ‘Atunci, cine se poate mântui?’” (v. 26). Aici vedem începutul a ceea ce numim astăzi “evanghelia prosperităţii”, convingerea că bogăţia este un semn al aprobării din partea lui Dumnezeu, iar sărăcia şi nenorocirile un semn al dezaprobării din partea Lui. Evanghelia lui Iisus contestă evanghelia prosperităţii deoarece, aşa cum vedem în relatarea evanghelică de astăzi, sărăcia şi iubirea lui Dumnezeu pot merge mână în mână. De fapt, sărăcia voluntară poate fi un mod de a răspunde la iubirea lui Dumnezeu. Evanghelia prosperităţii nu este altceva decât materialism îmbrăcat în haine religioase. Materialismul este convingerea că fără bogăţie viaţa nu are sens. Tânărul bogat era un credincios materialist. Să ne rugăm astăzi ca Dumnezeu să ne facă mai înţelepţi decât maimuţa, pentru a evita materialismul în toate formele lui. Pentru că “ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă îşi pierde sufletul?” (Marcu 8, 36).
Dar, din aceasta întâmplare, se naşte întrebarea: Cine este Dumnezeu pentru noi, de fapt? Aceasta este întrebarea pe care ne-o provoacă o astfel de Evanghelie. Este El Dumnezeul Cel Viu, prezent şi simţit în viaţa noastră, fără de Care nu putem face nimic? Iubim noi, oare, ceea ce El iubeşte? Iubim să stăm de vorbă cu El, ne este dor şi tânjim după gustul şi parfumul unei alte lumi şi într-acolo, Sus, ne aţintim ochii inimilor? Sau ne-am lipit adânc inimile de lume şi de viaţa lumii, încât nici măcar din credinţă, din rugăciune, din mersul la Biserica nu mai putem face o punte dinspre “scârbele vieţii” către frumuseţea nepieritoare a Cerului? Mai avem duminici şi sărbători cu adevărat, trăite întru lumina harului şi neîntinate de răutăţile şi urâciunile de zi cu zi? Mai râvnim să aducem măcar un strop din mireasma Împărăţiei cerurilor în viaţa noastră şi “să fim înainte de toate cetăţeni ai Ierusalimului Ceresc, Cetatea cea de Sus, către care se îndreaptă toate nevoinţele noastre de creştini, şi numai în al doilea rând membri ai acestei lumi pieritoare”
Aş vrea să înţelegem că viaţa lui Dumnezeu nu este o viaţă cu reguli [în sens de „proceduri” fixe şi neapărat exterioare de dobândire a mântuirii, „reţete”]. De multe ori oamenilor le-ar fi foarte simplu să li se spună: „Dom’le, citeşte în fiecare zi o oră din Scriptură. Te rogi încă o oră, te duci şi te împărtăşeşti şi mântuirea ţi-e rezolvată.” Nu asta vrea Dumnezeu să facă, nişte roboţei pe care să-i ducă în Împărăţia Lui, ci El vrea să ne schimbe nouă viaţa total. Şi oamenii parcă numai asta nu vor! Doamne, facem orice, executăm orice porunci ne dai, numai nu ne pune să ne schimbăm viaţa! Pentru că asta înseamnă ca tu să trăieşti de aici înainte cu Hristos. De multe ori oamenii zic: „Păi eu mă duc la Biserică! Unde greşesc? Nu curvesc, nu mă îmbăt, nu fumez… Unde greşesc?” Greşim pentru că nu avem viaţă în noi, nu trăim cu adevărat în toată plenitudinea viaţa împreună cu Hristos, pentru că vedem și noi lucrurile acestea ca nişte robotei. Doamne, noi am executat ceea ce ne-au spus părinţii. Dar în viaţa noastră, în sinele nostru, în inima noastră, cât de dragi ne sunt lucrurile acestea?
Amintiţi-vă acum câteva duminici, evanghelia înmulţirii pâinilor. Amintiţi-vă de cei cinci mii de oameni: de dimineaţa până seara L-au ascultat pe Hristos și nu s-au plictisit şi noi putem să zicem câteodată la biserică fiind: „Doamne, acum e seară, suntem flămânzi, n-am mâncat nimic de azi dimineaţă, lasă-ne să mergem acasă să mâncăm”, dar ei n-au zis nimic, ci ucenicii au venit și au spus: „Doamne, slobozeşte-i”. Sau gândiţi-vă la Petru, Iacov și Ioan pe muntele Taborului: „Doamne, bine este nouă să fim aici. Să facem trei colibe, nu mai plecăm de aici”. De câte ori v-aţi gândit aşa la Sfânta Liturghie: „Vreau să nu se mai termine Liturghia asta! Mă simt ca în rai aici şi nu vreau să se mai termine!?”
Dar aceste lucruri se întâmplă nu din cauza lui Dumnezeu, nu din cauza lui Hristos, că El ar fi altfel, că n-ar fi în aceeaşi strălucire ca pe muntele Taborului, că nu ar avea aceeaşi putere cuvintele Scripturii, nu-i din cauza Lui! E din cauza noastră, că ochii noştri s-au închis duhovniceşte şi noi vedem numai lumeşte. Pentru că suntem prea legaţi de lucrurile acestea pământeşti, materiale, prea ne-am legat inima de ele. De aceea zice Sfântul Apostol Pavel: Dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, nu cele de pe pământ! Prea mult căutăm cele de pe pământ. Chiar şi în cuvintele pe care le ascultăm, vrem să ne delectăm mintea cu lucruri inteligente, cu filosofii extraordinare. Să ştiţi, chiar și explicaţiile acestea, dacă nu ne provoacă la viaţa adevărată, la schimbarea vieţii noastre, nu sunt de niciun folos.
Tocmai de aceea Mântuitorul Se întristează când le spune Mă căutaţi pentru că v-am dat pâine și v-aţi săturat. Ba în altă parte ne spune Evanghelistul Ioan că au venit oamenii și au vrut să-L facă cu forţa rege. Păi cui nu i-ar plăcea un rege care toată ziua să le dea de mâncare gratis, să le dea bani, să le împartă de toate, iar oamenii să stea liniştiţi la casele lor, fără vreo suferinţă, fără vreo boală, fără vreo durere, fără foame sau sete sau frig, fără nicio problemă, ei doar stau liniştiţi acasă? Dar ce legătură mai era între om și Dumnezeu dacă aveam de toate? Ei, Hristos nu vine nici să stârpească foamea de pe pământ, nici frigul, nici boala, nici suferinţa, ci vine să ne înveţe cum să trecem prin ele şi să vedem Împărăţia lui Dumnezeu dincolo de ele. Vine să ne deschidă ochii sufleteşti ca să neglijăm lucrurile pământeşti, chiar să râdem de ele.
Omul credincios cu adevărat poate să râdă în faţă şi morţii. Poate să-și bată joc de moarte, zicându-i: Unde-ţi este, moarte, boldul tău? Că Hristos te-a biruit! Sfântul Pavel zicea: „Pentru mine a muri este un câştig.” Câţi dintre noi putem să zicem lucrul acesta? Şi asta pentru că relaţia noastră, legătura noastră cu Dumnezeu e prea formală. Inima noastră nu-i legată strâns de Dumnezeu sau nu e mai strâns legată de Dumnezeu decât de lucrurile acestea pământeşti. De aceea primii creştini Îl iubeau pe Dumnezeu mai mult, pentru că nu aveau atâtea câte avem noi.
Oricine iubeşte casă, părinţi, fraţi, surori, soţie, copii mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. De aici pleacă trăirea noastră în Biserică, viaţa adevărată cu Dumnezeu: de la schimbarea noastră. Oamenii se împărtăşesc cu Trupul și Sângele lui Hristos, dar nu mai trăiesc Împărtăşirea. Împărtăşirea e vitală pentru mântuire, dar efectele ei trebuie să se vadă şi în viaţa ta, trebuie să se vadă cum ard spinii și mărăcinii păcatelor și patimilor. Pentru a te putea împărtăşi trebuie să crezi, să-ţi aprinzi inima cu cuvântul lui Dumnezeu, după aceea să te mărturiseşti, ceea ce e iar o umilinţă, să te spovedeşti și să-ţi recunoşti păcatele înaintea duhovnicului e o umilinţă, o smerenie, iar plecându-te în modul acesta eşti provocat să schimbi ceva. De multe ori mergem la spovedanie cu inima strânsă că lucrurile acelea le-am mai spus şi data trecută. Şi tocmai acest lucru ne provoacă să ne străduim să nu mai facem păcatele respective. Sau gândindu-ne cu cutremur la importanţa Sfintei Împărtășanii, dacă suntem conştienţi că noi ne unim cu Hristos, nu mai putem să luăm Împărtăşania oricum, ci suntem provocaţi la schimbarea vieţii. Ori, dacă omul stă liniştit şi teleghidat pe linia lui şi doar execută lucruri, ajunge la o stare de somnolenţă, de adormire, în care suntem mulţumiţi cu noi înşine, că noi facem lucruri bune. Şi se poate să nu facem lucruri rele! Dar naşterea din nou este un proces continuu în care omul se luptă. În viaţa duhovnicească este ca într-o mlaștină: dacă nu dai din mâini şi din picioare să urci şi să ieşi afară din păcat, cobori!
