11 septembrie – Sfânta Teodora din Alexandria, extraordinara şi pilduitoarea ei trăire

Sfânta Teodora era bogată şi de neam ales. Ea s-a măritat cu un bărbat bun, cu purtare aleasă şi credincios, numit Pafnutie, cu care trăia la Alexandria.

Însă diavolul, a cărui ură pentru neamul omenesc este nestinsă, nu a putut răbda sa vadă fericirea Teodorei. Astfel, el a semănat într-un oarecare tânăr bogat pofta fierbinte faţă de ea. Spre a o câştiga pentru sine, tânărul s-a dus la o vrăjitoare şi a plătit-o să facă farmece Teodorei şi s-o înduplece să se dea lui. Acea părtaşă a satanei a aranjat să stea de vorbă cu Teodora, reuşind să o zăpăcească şi să-i slăbeasca hotărârea.

Curând, tânăra Teodora căzu în păcatul preacurviei. Însă, îndată după aceea, mustrarea cugetului o străpunse ca o sabie. Şi cu cât îşi aducea aminte de fericirea sa de mai înainte şi de curăţia vieţii sale, cugetul începea să o chinuiască şi mai tare.

În durerea de moarte a vinovăţiei şi remuşcării sale, ea aleargă la o mânăstire spre a afla mila şi iertarea lui Dumnezeu, mărturisindu-se pe faţă tuturor celor de acolo. Însă pentru a nu fi descoperită de soţul ei, cu care nu putea să dea faţă, s-a îmbrăcat în haine bărbăteşti, schimbându-şi numele în Teodor, şi s-a călugărit într-o mânăstire de bărbaţi.

Pocăinţa sa era atât de sinceră şi nevoinţele atât de stăruitoare, încât Dumnezeu a aflat-o vrednică de a face minuni. I s-a dat putere asupra fiarelor sălbatice, iar odată a vindecat un om sfâşiat de un leu. În vreme de secetă, a făcut cu rugăciunile ei să se umple lacurile de lângă mănăstire.

Între timp, soţul ei jelea pierderea soţiei. Nu putea îndura gândul că ea fugise cu un alt bărbat. Astfel că Dumnezeu, în nesfârşita Sa milosârdie, i-a descoperit că nu îl părăsise pentru un alt bărbat, ci intrase în viaţa monahală. Aceasta i-a liniştit cugetul şi inima, deşi tot îi mai ducea dorul.

După o vreme, Teodora a fost învinovăţită de unii călugări pizmaşi că a lăsat însărcinată pe o oarecare femeie nemăritată. Aducându-şi aminte de păcatul ei, nu s-a împotrivit învinovăţirii, ci a primit cu smerenie şi în tăcere să fie scoasă afară din mânăstire. A luat tăcută copilul şi l-a crescut ea însăşi în pustia din apropiere. După şapte ani, timp în care a biruit multe ispite şi năluciri drăceşti, egumenul mânăstirii a primit-o înapoi.

Adevărata ei identitate a fost descoperită numai la moarte, doi ani mai târziu, în anul 490. Toţi se minunau de bunătatea şi răbdarea acelui „călugăr”, care crescuse un copil din flori al cărui tată nu avea cum să fie. Iar egumenul mânăstirii a avut parte de o vedenie în care Teodora era primită în ceruri cu măreţie de către o ceată de îngeri.

Când a murit, Dumnezeu a îndreptat în chip minunat paşii soţului către mănăstirea ei. El a luat parte la îngroparea sa şi apoi s-a mutat în chilia ei, spre a-i continua luptele duhovniceşti şi spre a fi împreună cu ea în duh. Când a murit, a fost îngropat împreună cu ea. Se spune că copilul pe care l-a crescut şi educat întru credinţă a ajuns egumenul mănăstirii.