Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci
Cu ce cuvinte aş putea să surprind emoţiile pe care le trăiesc atunci când văd o mamă cum îşi strânge la piept copilul? Sau cum să descriu cel mai bine momentul atât de firesc, dar plin de tandreţe, când un mire îşi îmbrăţişează mireasa? Gesturile lor sunt atât de naturale şi pline de iubire, atât de des întâlnite, însă de fiecare dată inima noastră se înduioşează văzându-le, simţind dragostea ce există între persoanele care se iubesc. Chipul lor exprimă toată iubirea pe care ai sădit-o în inimile noastre, Tu Creatorul nostru şi izvorul iubirii.
Aşa a fost atunci când Te-ai dus spre cruce: ca un Mire spre mireasa Sa, ca o mamă spre copilul ei. Scumpul meu Mântuitor Te-am văzut mergând spre Cruce aşa cum noi alergăm să-l îmbrăţişăm pe cel pe care-l aşteptăm cu dor de mult timp! Sentimentele care se zbat în inima mea meditând acest duios şi dureros moment dau glas certitudinii că nimeni, niciodată, nu va avea o iubirea mai mare faţă de noi. Tu, Domnul meu, nu ai îmbrăţişat un lemn, un instrument de tortură, un semn al ruşinii, ci voinţa Tatălui prin care au fost ispăşite păcatele noastre. Tu, în această clipă, mă înveţi cum să-mi port crucea obligaţiilor mele zilnice astfel încât să împlinesc şi eu voia Tatălui şi să beneficiez de toate roadele suferinţelor Tale!
Când meditez această taină a îmbrăţişării crucii, când mă uit la întâlnirea dintre Tine şi lemnul sfânt pe care au fost ispăşite păcatele mele, îmi dau seama cât de important este să ştii cum să apuci crucea, cum să o prinzi cu putere şi cum să o porţi. E trist să vezi că oamenii nu-şi poartă crucea, ci o târăsc, o trag agale după ei. Aceasta nu înseamnă purtarea crucii. Îmi dau seama că de fiecare dacă când am făcut aşa nu m-am regăsit printre cei care au răspuns la chemarea Ta: Cine vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze!
Şi mai este un gând Domnul meu şi Dumnezeul meu care acum se strecoară spre inima mea şi îmi trezeşte remuşcări pentru clipele când am fugit de propria cruce. Acum înţeleg că nu este nimeni altcineva care să poată purta crucea în locul meu. Acum văd că în purtarea crucii putem primi sprijin, dar nu putem folosi alţi cărăuşi, înlocuitori. Nu putem fugi de cruce fără ca să fim zdrobiţi de ea. Acum văd şi că nu trebuie nici măcar să încercăm să luăm noi crucea altora. Da, trebuie să-i sprijinim, dar nu să le luăm crucea. Trebuie să-i învăţăm să o poarte singuri, ca să le fie bine în zilele când nu vom mai fi lângă ei.
Învaţă-ne, Doamne, să nu mai fugim de cruce. Învaţă-ne să nu râvnim după crucea aparent mai uşoară a celorlalţi. Învaţă-ne să nu fim o cruce pentru cei din jurul nostru. Dar mai presus de toate, învaţă-ne să preţuim, să cinstim şi să ne însemnăm cu Sfânta Ta Cruce. Să ne însuşim strigătul apostolului Pavel: Nu zădărniciţi crucea lui Hristos! (1Cor 1, 17). Prin purtarea crucii Tale sfinte, dă-ne, Doamne, forţa de a păşi mereu pe urmele Tale!
