Arhiepiscopul Ioan al Ohridei: Dragostea din spatele gratiilor
Cuvânt al Înaltpreasfințitului Ioan, Arhiepiscop al Ohridei și Mitropolit de Skopje, ținut la Academia Ortodoxă din Creta, cu titlul ,,Dragostea din spatele gratiilor”, o mărturisire a evenimentelor care au dus la nedreapta sa condamnare și întemnițare.
***
Înaltpreasfințite Amfilohie, Mitropolit de Kisámou și Selínou și arhipăstor al eparhiei acesteia, Înaltpreasfințite Damaschin, Mitropolit de Kydonía și Apokorónou, Preasfințite Episcop Chiril de Avídou, cinstiți părinți, domnule director al Academiei Teologice din Creta, iubiți frați și surori,
Vreau să încep prin a mulțumi Înaltpreasfințitului Amfilohie Mitropolit de Kisámou și Selínou pentru amabilitatea de a mă invita să împărțim bucuria prilejuită de marele praznic al Adormirii Maicii Domnului și pentru invitația sa frățească din seara aceasta în care voi vorbi despre ,,dragostea din spatele gratiilor”. Acesta este un subiect la care nu cred că mulți dintre noi reflectă foarte mult. Unii se gândesc la aceasta din când în când sau doar atunci când sunt influențați de vreun eveniment anume. Iar alții, din păcate, evită să se gândească la așa ceva dintr-un motiv care nu merită foarte multă atenție, și anume fiindcă le este frică de acest aspect. În fapt, acest lucru nu este chiar așa de ciudat, pentru că oamenii evită să se gândească la moarte și la urmările acesteia numai și numai fiindcă se tem de ea. De ce să te gândești la ceva care provoacă durere mai ales când tu încă nu ai fost atins pe deplin de aceasta? Este, într-adevăr, neplăcut să ne gândim la temniță, boală, moarte dar duhul omului este neliniștit și caută răspunsuri și la aceste întrebări. În special creștinii caută răspunsuri la toate aceste întrebări. Aceștia nu doar că nu evită să se gândească la aceste lucruri pe care le-am amintit mai sus, dar fac chiar și o temă filosofică din noțiunea de durere. Iar acest lucru nu se întâmplă, desigur, pentru că creștinii sunt masochiști și le place să sufere, ci fiindcă, având credința în Hristos Cel Înviat, ei primesc răspunsuri la multe întrebări, și, ceea ce este cu atât mai important este că, prin credința aceasta a lor, ei primesc mângâiere în durere și suferință. Ca să fiu sincer, dacă ar fi fost să pot alege eu tema acestei omilii, probabil că astăzi aș fi vorbit în fața dumneavoastră despre alt subiect, ceva ce ar fi fost considerat de către toți mai duhovnicesc, mai teologic, mai profund, subiecte despre care am studiat la școli de teologie din lumea întreagă. Însă, având în vedere propunerea și interesul dumneavoastră pentru acest subiect, astăzi voi vorbi despre lupta împotriva dorinței de răzbunare. Pentru că, ce altceva ar fi putut însemna ,,dragoste în spatele gratiilor”?
De foarte multe ori viața însăși impune anumite subiecte pe care noi le dezbatem mai apoi. Noi putem să visăm la ceva anume, dar Dumnezeu ne poate oferi experiențe la care noi nu am gândit niciodată și nici nu am gândit vreodată că ne-ar putea fi de folos. Însă, pentru omul duhovnicesc, lucrul cel mai important este să urmeze voinței lui Dumnezeu. Desigur, oamenii experimentați duhovnicește nu pot înțelege chiar mereu care este voia lui Dumnezeu. Cu greu înțelegem voia lui Dumnezeu dacă, pentru aceasta, trebuie să trecem prin suferință. Omul nu dorește să pătimească. El, conform naturii lui, evită să aibă de-a face cu suferința și nefericirea. Este foarte neplăcut să ne doară ceva, fie și un dinte. Cu atât mai greu este să ne doară sufletul și să purtăm în noi această durere sufletească. Și, pentru că Dumnezeu, pe care Îl slăvim, este blând și milostiv, poate părea destul de ciudat ca nefericirea și pătimirea să aibă legătură cu Dumnezeu. Iar cei care gândesc în acest fel au o oarecare îndreptățire. Dumnezeu, desigur, nu dorește ca omul să pătimească, dar omul, începând cu Adam, de bunăvoie a ales drumul care conduce la suferință. Atunci, ce i-a mai rămas lui Dumnezeu în afară de a-l mântui pe om prin intermediul pătimirii? Cu alte cuvinte, voia lui Dumnezeu ca, prin intermediul pătimirilor să-l mântuiască pe om, a fost, într-un fel, impusă tot din cauza omului. Prima voință a lui Dumnezeu, înainte de crearea lumii, sigur nu a fost aceasta. Însă, după căderea lui Adam, lui Dumnezeu nu I-a mai rămas să-l mântuiască pe om decât prin intermediul suferinței. Din acest motiv, oamenii neduhovnicești nu au nici un pic de discernământ. Mai întâi, unii ca aceștia nu pot și nu vor să înțeleagă de ce omul doar prin suferință se poate mântui, și, în al doilea rând, nu pot crede că este voia lui Dumnezeu ca cineva să sufere. Însă, fie că ne place, fie că nu, este scris în Evangheliei că este voia lui Dumnezeu ca omul să se mântuiască prin ,,ușa cea strâmtă” pentru că drumul cel lin duce la pieire. Asta înseamnă că Însuși Dumnezeu îl binecuvântează pe om să se mântuiască prin durere, chinuri, nefericire și suferință.
Tot ceea ce am spus până acum consider a fi introducerea la tema acestei omilii. Pentru că ,,dragostea din spatele gratiilor” poate suna cumva paradoxal. Cum poate cineva să arate și să dăruiască dragoste într-o astfel de situație neobișnuită în care ești privat de libertate, deși cu toții cunoaștem că dragostea însăși înseamnă libertate? Și încă ceva, în afară de aceasta: cum poți să-ți arăți dragostea pentru aceia care ți-au furat libertatea și, în acest fel, în mod direct, primejduiesc dragostea însăși, pentru că, așa cum am spus mai devreme, dragostea însăși este libertatea? Însă, în Biserică întâlnim numai situații paradoxale. Iar un alt paradox este ceea ce vom prăznui noi mâine, și anume Adormirea Maicii Domnului, evenimentul mai presus de înțelegerea omenească al mutării ei cu trupul la cer după adormire. Paradoxul, sau, mai bine spus minunea, este răpirea ei de către Duhul Sfânt. Un alt paradox este firea dublă divino-umană a Mântuitorului, dar și alte multe paradoxuri există în Biserică. De ce, așadar, să nu acceptăm și un Dumnezeu care este blând și milostiv pe de-o parte dar care, în mod paradoxal, vrea ca omul să se mântuiască prin intermediul suferinței. Dacă, totuși, putem să acceptăm acest lucru, atunci pentru noi se deschide o nouă poartă care ne conduce la adâncurile tainelor lui Dumnezeu și începem nu doar să descoperim acest lucru, dar și să trăim în această lume a paradoxurilor pe care am descoperit-o. Știu că cei mai mulți dintre dumneavoastră ați auzit în legătură cu ,,de ce” am fost aruncat de atâtea ori în închisoare în țara mea, ,,de ce” a trebuit să trăiesc pentru o perioadă în exil și ,,de ce” oficialitățile de stat ale fostei Republici Iugoslave a Macedoniei au susținut în ultimii 13 ani o campanie de denigrare nu doar a mea dar și a altor membri din Biserica în fruntea căreia mă găsesc. Nu ar fi deloc greșit dacă am face o legătură între arestarea și condamnarea mea și ceea ce s-a întâmplat în ultimii 13 ani, adică proclamarea necanonică a așa zisei Biserici Macedonene Autocefale.
În 1958, Biserica Ortodoxă Sârbă, la presiunea conducerii guvernului comunist al lui Tito, a procedat la recunoașterea autonomiei Bisericii din cadrul Republicii Socialiste a Macedoniei de atunci, care era una dintre cele 6 republici ale Republicii Federative a Iugoslaviei de la vremea aceea. În anii 60 ai veacului trecut foarte mulți oameni din Republica Socialistă a Macedoniei au emigrat în SUA, Australia și, mai puțini, în alte țări din Europa. Este un lucru cunoscut că guvernul de atunci al acestei republici a dorit să aibă controlul diasporei, dar nu a putut face acest lucru în mod direct, pentru că diaspora de atunci era, în mare parte, anticomunistă, așa că au încercat să dețină acest control prin intermediul Bisericii. Iar pentru acest demers aveau nevoie de o Biserică independentă pe deplin care să nu fi fost sub jurisdicția Belgradului ci sub conducerea directă a guvernului de la Skopje. Astfel, îndemnați și sprijiniți de către autorități, episcopii autoproclamatei Biserici a Republicii Macedoniei, au organizat un ,,puci bisericesc” și au declarat autocefalia Bisericii Macedoniei care, până astăzi, nu a fost recunoscută de nici o altă Biserică Autocefală. Iar aceasta, în primul rând, pentru că autoproclamarea s-a făcut fără acordul Bisericii mamă a Serbiei, iar în al doilea rând, pentru că declararea autocefaliei s-a făcut din considerente naționaliste pentru a se recunoaște existența unui popor macedonean, lucru care s-a întâmplat după al Doilea Război Mondial. Nu o să intru în alte detalii cu privire la activitatea acestei ,,Biserici” schismatice în deceniile ce au trecut de la declararea independenței ei și până în zilele noastre pentru că nu face obiectul acestei expuneri. Aș vrea numai să spun că în 2002, după patru ani de negocieri între așa zisa Biserică Ortodoxă a Macedoniei și Biserica Ortodoxă a Serbiei, cu mijlocirea Patriarhiei Ecumenice, și, nu mai puțin cu implicarea activă a Înaltpreasfințitului Hristódoulos, Arhiepiscopul Atenei și a Întregii Elade, în orașul Niș s-a semnat ,,Acordul de la Niș” prin care înceta schisma ce exista de decenii în fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei. Această înțelegere a fost semnată atunci de 4 episcopi ai Bisericii Ortodoxe a Serbiei și de către 3 ai așa numitei Biserici Ortodoxe Macedonene. Înțelegerea dădea posibilitatea obținerii autonomiei Bisericii din fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei. Sub presiunea autorităților politice din fosta Republică Federativă a Macedoniei, acești trei episcopi ai bisericii schismatice și-au retras semnăturile și, în pofida faptului că acest acord a fost ratificat de către Biserica Ortodoxă a Serbiei, nu a fost posibilă punerea lui în aplicare. Imediat după aceasta a urmat o invitație publică a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Sârbe, Pavel, adresată tuturor episcopilor, clericilor și a poporului credincios al Bisericii schismatice din Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei de a reveni la Biserica mamă. Acestei invitații i-am răspuns doar noi, pe atunci episcop de Veles și Vardar, cu toți clericii și credincioșii din eparhia noastră. Însă, din ziua aceea, au început persecuțiile împotriva noastră. Mai întâi, poliția ne-a scos cu forța din sediul Mitropoliei care se găsea în orașul Veles. Împreună cu monahii și monahiile din eparhia mea am găsit refugiu la casa părinților mei dar aceasta nu se afla în aceeași eparhie. Atunci când autoritățile au văzut că nu vrem să cedăm, au început să ne amenințe. Astfel, oameni înarmați și mascați angajați ai Serviciilor Secrete din fosta Republică a Macedoniei, au pătruns în casa în care locuiau monahiile, le-au tuns și au dat foc casei. Aceeași casă era folosită și ca spațiu de cult în care se oficiau slujbele. Câteva luni mai târziu au dărâmat biserica pe care o construisem. În 2004, atunci când mai mulți monahi și monahii din alte eparhii ale așa numitei Biserici Macedonene au revenit sub ascultarea canonică a Bisericii Ortodoxe a Serbiei, autoritățile au început să se teamă foarte mult ca nu cumva acest exemplu să fie urmat și de ceilalți episcopi și credincioși ai Bisericii schismatice a Macedoniei. De aceea, exact în ziua în care mulțime de monahi, monahii și credincioși s-au întors la Biserica canonică, procurorul a dispus să fiu arestat preventiv atunci pentru prima dată. Așa a început seria arestărilor mele, 7 la număr, până în acest moment, cu dosare și acuzații inventate, astfel că, începând cu 2004, atunci când am fost reținut pentru prima dată, și până astăzi, din ultimii zece ani cinci i-am petrecut în închisoare și doi în exil. Mă voi opri aici cu prezentarea situației bisericești din țara mea. Am dorit, totuși, să vă expun faptele exact așa cum s-au întâmplat pentru ca dumneavoastră să înțelegeți de unde provine dreptul meu de a vorbi despre ceea ce se întâmplă dincolo de gratii și de a vorbi chiar și despre ,,dragoste în spatele gratiilor”.
Omul care se găsește în închisoare este privat de libertatea fizică. Omul a fost creat de Dumnezeu ca să fie liber și, de aceea, el își poate arăta dezacordul în privința lucrurilor, în general. Este creat pentru a merge unde dorește, pentru a putea vedea creația lui Dumnezeu, soarele și luna și stelele, chiar dacă el dorește chiar să schimbe mersul astrelor, așa cum a fost rânduit de Dumnezeu. Voi face o mică paranteză pentru că tot am amintit de stele. Când am fost întemnițat ultima dată, timp de trei ani, nu am văzut stelele absolut deloc. Condamnații intră în celule devreme, după amiaza, și nu au cum să vadă stelele. Rar are cineva posibilitatea să vadă stelele. Celulele au ferestre dar acestea sunt construite în acest fel încât să ofere vedere tot spre spațiul interior al închisorii sau spre vreun zid. Spun aceasta pentru că oamenii, în general, nu cunosc mai nimic despre viața în închisoare, cu atât mai puțin detalii despre ce se întâmplă acolo. Știți oare, ce înseamnă să nu poți vedea deloc cerul noaptea? Aceasta este o nuanță a ceea ce înseamnă libertatea. Dar, pentru un teolog, un poet, pentru un om iubitor de frumos, acest lucru este la fel de important ca mâncarea ori băutura. În închisoarea Idrizovo, aproape de Skopje, unde am fost eu închis, aproape nimic nu s-a schimbat din perioada comunismului, atunci când aceasta a funcționat ca închisoare unde se aplica tortura fizică. Nu doar că, în mare, închisoarea nu fusese renovată deloc, dar nici atitudinea și comportamentul gardienilor nu erau diferite față de perioada comunistă. Singura diferență este că acum nu li se mai permite acestora să lovească deținuții fără motiv așa cum făceau înainte. Din cauza lipsei finanțării nu există nici un program de reabilitare a deținuților. Cei mai mulți dintre ei se întorc înapoi în închisoare și, cu mare ,,nerăbdare” așteaptă să se întoarcă iarăși în libertate pentru a face alte infracțiuni. Pe când mă aflam în arest – am stat în arest mai bine de un an – am împărțit o celulă mică cu încă trei oameni dar după ce am fost condamnat m-au pus într-o celulă în care se mai aflau încă 35 de deținuți. Gândiți-vă ce înseamnă ca fiecare dintre acești 35 de oameni să strănute măcar o dată, ce zgomot permanent se face. Ei bine, în acea cameră în care existau 36 de suflete existau cel puțin 10 televizoare și fiecare era mereu pe alt program. Gândiți-vă cât de greu este să trăiești într-o astfel de atmosferă. Nu e nevoie de altceva, de violența gardienilor ori altceva asemenea. Nu cunosc dacă în celelalte țări fost comuniste închisorile au fost atât de mult neglijate precum în fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei acolo unde nimănui nu-i pasă de deținuții din închisori. De fapt, haosul politic în care se găsește țara se reflectă și în haosul din închisori. Iar la acest haos creat, contribuie, în mod sigur, și lipsa finanțării de către stat a sistemului penitenciar. Ce să mai spunem dacă Statul nu poate să asigure închisorilor nici măcar lucrurile de primă necesitate precum alimentele ori produsele de igienă? Este de la sine înțeles că nici nu putem vorbi de haine, așternuturi, veselă. În asemenea condiții, când lipsesc atât de multe lucruri, nu se poate vorbi de normalitate. La Idrizovo, închisoarea unde am fost încarcerat eu, li se permitea deținuților să li se aducă mâncare de către rude, fiindcă se temeau ca nu cumva, din cauza lipsei de alimente, deținuții să se îmbolnăvească ori să se pornească vreo revoltă. De asemenea, li se permitea deținuților să primească haine, așternuturi, produse de igienă, veselă, pentru că închisoarea nu își permitea nici măcar aceste lucruri să le asigure deținuților. În asemenea condiții, se mai poate vorbi de ordine, disciplină, înțelegere, sau mai mult, viață duhovnicească? Când condițiile sunt acestea, este foarte greu să ,,furi” câteva momente de liniște pentru a te ruga și pentru a citi. Dar, slavă lui Dumnezeu, acestea țin acum de trecut. Îmi pare rău, însă, de cei pe care i-am lăsat în închisoare, mai ales pentru cei care au de executat pedepse mari, pentru că, pentru ei, pedeapsa nu este doar cea pe care au primit-o pentru infracțiunile pe care le-au comis, ci este o pedeapsă în plus pentru ei să trăiască într-un asemenea haos.
Auzind ceea ce am spus până aici, cineva ar putea să întrebe: Poate să existe bucurie într-un astfel de loc? Omul este o ființă neputincioasă și sensibilă. Atunci când Apostolul Pavel spune despre sine că a ,,ostenit” atunci, acest lucru este valabil pentru fiecare om, și, cu atât mai mult pentru mine. Dar Dumnezeu știe limitele neputinței noastre și vine și ne întărește atunci când avem nevoie de El mai mult. Sigur, și în închisoare, duhul nostru poate să rămână la fel de liber . Pentru că, în esență, duhul niciodată nu poate fi întemnițat, mai ales atunci când omul trăiește în Duhul lui Dumnezeu. ,,Duhul suflă oriunde voiește” pentru că este liber. La fel, și cel întemnițat, care are Duhul lui Dumnezeu, este privat doar de libertatea trupească, pentru că sufletul lui este liber.
Cu siguranță, bucuria și tristețea sunt sentimente de care fiecare om este încercat la un moment dat. Chiar și oamenii cei mai înduhovniciți trăiesc într-o stare de ,,întristătoare bucurie” (harmolípi) adică și tristețe și bucurie, unde nu putem să despărțim complet cele două sentimente căci acestea coexistă cumva. Tristețea se afundă în bucurie pentru a nu deveni insuportabil de amară, dar și bucuria niciodată nu poate exista fără tristețe, pentru a nu uita că în această viață există și moartea. Nu aș fi sincer dacă aș spune că în aceste condiții foarte grele nu am simțit niciodată slăbiciune. Dar, atunci când bate vreun vânt mai puternic, este bine să îți găsești adăpost. Atunci când vine un tsunami este bine să te îndepărtezi cât mai mult de locul unde va veni valul. La fel se întâmplă și cu neputința. De aceea, când avem asemenea momente de neputință, trebuie să punem în aplicare ceea ce am învățat și am exersat până atunci, iar aceasta este răbdarea. Răbdarea este medicamentul cel mai bun pe care trebuie să îl folosim de fiecare dată când suntem încercați. Tocmai de aceea ea se numără printre cele mai înalte virtuți. Asupra mea nu au apăsat doar greutățile din pricina condițiilor din închisoare, ci eu am avut pe umeri și responsabilitatea sufletelor ce mi-au fost încredințate, ale poporului binecredincios al lui Dumnezeu, care avea în fața ochilor pe păstorul lor alungat tocmai pentru ca turma să se împrăștie și să se risipească. Cum aș fi putut să mă mângâi altfel decât cu cuvintele Apostolului Pavel: ,, Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 8, 38-39). Au existat momente când am suferit mai mult pentru durerea turmei mele decât pentru mine. La ultima judecată, când am fost condamnat la 3 ani de închisoare, împreună cu mine au fost condamnați încă 18 membri ai Arhiepiscopiei Ohridei, dintre care și doi episcopi. Aceștia au fost condamnați la rândul lor la câte doi ani de închisoare dar cu suspendare. Însă, dacă în următorii cinci ani vor fi iar judecați și condamnați, vor executa și pedeapsa nouă și pe aceasta de 3 ani. Din aceasta puteți înțelege tactica de teroare pe care autoritățile au adoptat-o împotriva membrilor Arhiepiscopiei Ohridei. Aceștia nu doar că au încercat, prin orice mijloace, să semene frică în rândul credincioșilor noștri, dar chiar au apelat la diferite metode de șantaj și de constrângere. Însă, acest lucru ne arată altceva: cât de mare este neputința acestui stat de a conduce în mod democratic și în spiritul dreptății. De curând am fost întrebat într-un interviu, care a fost dat publicității, care a fost cea mai mare încercare pentru mine în perioada în care am fost în închisoare. Răspunsul meu a fost următorul: ,,Dacă ar trebui să rememorez momentele prin care am trecut, nu aș putea face acest lucru fără lacrimi în ochi și durere în suflet. Nu știu dacă acest moment a fost acela când comandantul de poliției, cu pistolul încărcat, m-a scos cu forța din sediul mitropoliei în anul 2002. Sau atunci când, în 2004 au dărâmat biserica pe care tocmai o construisem. Ori atunci când oameni înarmați și mascați, plătiți de Serviciile de Securitate, au intrat cu forța în casa părinților mei, le-au tuns cu forța pe monahiile care se găseau acolo după care au dat foc casei. Ori atunci când mi-au dat jos rasa și m-au aruncat în închisoare, în 2005, discutând între ei dacă nu ar trebui să-mi taie și părul și să mă bărbierească. Nu știu dacă a fost atunci când m-au dus încătușat din arest în sala de judecată știind dinainte că aveam să fim condamnați. A fost oare atunci când gardienii ne batjocoreau, ori atunci când a murit tatăl meu iar mie mi-au dat învoire doar 24 de oare? Atunci când ilegal, prin abuz, au confiscat întreaga avere a mitropoliei, ori când au condamnat la închisoare cu suspendare 18 membri ai arhiepiscopiei printre aceștia aflându-se mama și sora mea? Dacă ar fi să folosesc alegoria Sfântului Ioan Teologul aș spune că, dacă ar fi să scriu toate câte mi s-au întâmplat, nu mi-ar ajunge cărțile din lumea întreagă. Dar, dacă ar fi să deosebesc ceva din tot ceea ce mi s-a întâmplat, aceasta ar fi presiunea la care am fost supus, în diferite feluri, în închisoare, pentru a pleca definitiv din fosta Republică Federativă a Iugoslaviei, promițându-mi-se că, dacă voi pleca, voi fi eliberat din închisoare. Spun asta și pentru că aceasta a fost printre ultimele încercări prin care am trecut și care mi-a rămas în minte, dar, cu siguranță, a fost una dintre cele mai mari încercări la care am fost supus. Este o mare încercare să știi că depinde de tine dacă vei ieși din închisoare ori vei rămâne acolo pentru cine știe cât timp. Este un lucru rar ca eliberarea cuiva din închisoare să depindă chiar de el. Dar este la fel de rar ca cineva să aibă atât de multe motive pentru a refuza eliberarea, așa cum am făcut eu. Cei care mi-au propus cest lucru și au făcut presiuni asupra mea ca să accept nu știau că eu nu pot accepta ceva ce ar fi fost doar în folosul meu, pentru că eu trebuia să împlinesc voia și hotărârea Domnului spre folosul Bisericii. Eu nu am fost nici primul și nici ultimul care a fost denigrat, învinuit și condamnat pe nedrept. În istoria Bisericii există foarte mulți care au fost condamnați pe nedrept iar unii dintre aceștia au avut sfârșit mucenicesc începând cu Hristos Însuși. Dar, atunci când omul are rugăciunea și sprijinul Bisericii, mult mai ușor îndură durerea și pătimirile. De aceea, pentru toate aceste rugăciuni pe care le-ați făcut pentru mine, eu vă sunt profund recunoscător. Rugăciunea Bisericii are puterea tainică de a ușura fiecare durere și fiecare suferință. De aceea, rugăciunea mea nu era ca Dumnezeu să-mi ușureze suferința, ci ca să trimită harul său ca să pot să îndur această suferință. Harul este darul minunat al lui Dumnezeu care arată desăvârșirea și deplinătatea lui Dumnezeu față de neputința omului. Pentru că omul, atunci când se simte puternic, nu crede că mai are nevoie de ajutorul altcuiva, așa cum simte acest lucru omul neputincios. Omul ce se crede puternic nici nu caută harul, nici nu se roagă și nici nu așteaptă ca Dumnezeu să-l umbrească cu harul său. Însă, omul care-și cunoaște neputința sa poate mult mai ușor să recunoască acest preafrumos dar al lui Dumnezeu pe care îl numim har.
După tot ce ați auzit, sunteți, poate, curioși să aflați cum am rezistat acestei urgii în spatele gratiilor temniței. Pentru că nu cred să existe printre dumneavoastră cineva care ar putea crede că un om din carne și oase, așa cum sunt eu, chiar arhiereu fiind, în situațiile pe care vi le-am expus aici, să nu se fi lăsat vătămat de ceea ce a trăit, de dorința de răzbunare sau, mai mult, chiar de sentimente de ură. Este firesc, după dreptatea omenească, ca nedreptatea față de cineva să ceară răzbunare. Furia și răzbunarea față de nedreptatea săvârșită sunt cât se poate de firești în această stare de cădere în care se găsește lumea. Nu este iertarea un lucru firesc? Nu este firesc să nu cauți răzbunare pentru o nedreptate ce ți s-a făcut? Să nu te răzbuni pentru răul pe care l-ai îndurat este, în esență, tot o formă de asceză, de nevoință și e nevoie de mult efort. De aceea, pot spune că orice altă încercare în închisoare a fost mult mai ușor de trecut față de ispita de a nu-i urî pe cei ce, pe nedrept, m-au aruncat în închisoare. Și nu doar să nu îi urăsc, dar să și pot să le iert nedreptățile și răul pe care mi l-au făcut, atât mie, cât și întregii Bisericii a lui Hristos. Și, dacă ar trebui să spun acum, într-un cuvânt, dacă am izbândit în această încercare, cu smerenie și cuviință aș răspunde că nu știu. Poate că nu am izbândit încă pe deplin. La un moment dat credeam că s-au sfârșit încercările mele și nu doar că nu-i urăsc pe prigonitorii mei ci că i-am și iertat. Însă, aș fi ipocrit dacă aș spune că îi iubesc necondiționat ca pe niște frați ai mei.
Ispita aceasta a dorinței de răzbunare este greu de învins pentru totdeauna. Mereu te urmărește și te tulbură. După o perioadă de liniște, aceasta revine iarăși. Poate și fiindcă am fost în închisoare până nu demult iar acolo această ispită nu mi-a dat pace. Acum, când sunt în libertate, sunt mai liniștit și nu mai am amărăciunea aceea care se naște din sentimente de răzbunare. Dar experiența m-a învățat că această luptă va mai dura mult timp de acum înainte. Mă rog la Dumnezeu să mă întărească ca să nu cedez, pentru că, fără această izbândă, toată suferința, pe care pe nedrept am îndurat-o, a fost zadarnică.
Vă mulțumesc!